Record pe piața muncii, rezultat neașteptat în economie: paradoxul care apare în datele Spaniei

Evoluția pieței muncii din Spania după începutul pandemiei a schimbat semnificativ structura angajării, însă rezultatele asupra productivității economice nu au urmat direcția anticipată de reformele adoptate. Țara a atins niveluri record ale ocupării forței de muncă și a redus considerabil ponderea contractelor temporare, însă această transformare nu a fost însoțită de o creștere proporțională a produsului intern brut pe lucrător.

Reforma muncii din Spania a schimbat regulile angajării, dar efectul așteptat întârzie să apară

Analize bazate pe datele Anchetei privind populația activă (EPA) și pe statisticile conturilor naționale indică faptul că legătura așteptată dintre stabilitatea locurilor de muncă și o productivitate mai ridicată apare doar în anumite domenii, precum comerțul cu amănuntul și industria ospitalității.

În celelalte sectoare importante ale economiei spaniole, datele nu confirmă ipoteza potrivit căreia un număr mai mare de contracte permanente ar genera automat o eficiență mai mare. Reforma muncii adoptată prin Decretul-lege regal 32/2021 a avut la bază ideea că reducerea temporarității va contribui la îmbunătățirea performanței economice.

Documentul care a justificat modificările legislative preciza că nivelurile ridicate ale muncii temporare și fluctuația angajaților „împiedica stabilitatea necesară pentru îmbunătățirea productivității economiei și a întreprinderilor spaniole”. În aceeași logică, se arăta că „fără stabilitate a locului de muncă, nu există investiții reale în formare profesională”, potrivit eleconomista.es.

Contractele permanente au crescut, dar productivitatea nu a urmat aceeași evoluție

Teoria economică pe care s-a sprijinit reforma pornește de la ideea că angajații cu locuri de muncă stabile beneficiază de mai multe oportunități de formare și au stimulente mai mari pentru dezvoltarea profesională.

În schimb, lucrătorii temporari ar primi mai puține investiții în pregătire și ar avea o implicare mai redusă pe termen lung. Din această perspectivă, reducerea contractelor temporare ar fi trebuit să conducă treptat la creșterea productivității și a competitivității companiilor.

Prima parte a obiectivului reformei a fost atinsă într-o proporție semnificativă. Rata ocupării temporare în Spania a coborât de la o medie de 25,8% în perioada 2014-2019 la 14,7% la începutul anului 2026, cel mai redus nivel înregistrat vreodată potrivit EPA.

Chiar și după includerea lucrătorilor sezonieri, care reprezintă 3,1% dintre angajații permanenți, rezultatul rămâne o schimbare importantă față de perioada anterioară reformei.

Promisiunea reformei muncii din Spania se lovește de un indicator economic dificil de ignorat

Dificultatea apare în a doua etapă a mecanismului anticipat: transformarea stabilității contractuale într-o productivitate mai mare. Economia spaniolă a înregistrat o creștere importantă a PIB-ului în ultimii ani, însă contribuția locurilor de muncă mai stabile la această evoluție rămâne discutată.

O comparație între evoluția valorii adăugate brute (VAB) pe oră lucrată efectiv și creșterea ocupării permanente, realizată pe baza microdatelor EPA, indică o corelație de -0,21. Această valoare arată o relație slabă între cele două variabile și nu confirmă existența unei legături pozitive între creșterea contractelor permanente și productivitate.

Datele trebuie interpretate cu precauție, deoarece corelația nu demonstrează o relație de cauzalitate. Valoarea obținută nu permite concluzia că reforma muncii a redus productivitatea, dar nici nu oferă dovezi că modificarea structurii contractelor a dus, prin ea însăși, la o îmbunătățire economică.

Diferențe majore între sectoarele economiei spaniole

Analiza pe domenii economice arată rezultate diferite de cele anticipate. Agricultura și pescuitul, precum și construcțiile, sectoare care au înregistrat unele dintre cele mai mari creșteri ale contractelor pe perioadă nedeterminată, au avut și cele mai accentuate scăderi ale productivității.

La polul opus, activitățile legate de utilaje și transport au înregistrat cele mai importante creșteri ale productivității, deși extinderea contractelor permanente a fost mai moderată. Singurele domenii în care evoluția observată corespunde mai mult așteptărilor teoretice sunt comerțul cu amănuntul și industria ospitalității.

Una dintre explicațiile analizate este aceea că sectoarele cu productivitate inițial mai redusă și cu o utilizare intensă a forței de muncă au avut cel mai mare potențial de transformare a contractelor temporare în permanente, deoarece porneau de la niveluri ridicate ale angajării temporare.

În schimb, comerțul și ospitalitatea au trecut prin această schimbare într-o perioadă marcată de digitalizare accelerată, ceea ce poate influența separat modul în care companiile funcționează și folosesc forța de muncă.

Mai mulți analiști descriu economia spaniolă printr-un „model de creștere extensiv”, în care avansul PIB-ului este susținut în principal de crearea de noi locuri de muncă, inclusiv prin creșterea numărului de angajați proveniți din imigrație, fără o creștere similară a producției generate de fiecare persoană.

Unele analize recente indică o evoluție mai favorabilă a productivității totale a factorilor, care ar contribui cu aproximativ o treime la creșterea PIB-ului după 2021, comparativ cu rolul redus avut înainte de Marea Recesiune. Totuși, o parte importantă a avansului economic continuă să fie asociată cu extinderea ocupării forței de muncă.

Dezbaterea privind efectele reale ale reformei muncii continuă

Atunci când este analizată productivitatea raportată la ora efectiv lucrată, relația cu modificarea structurii contractelor rămâne redusă. O comparație similară privind evoluția forței de muncă arată o corelație de -0,14, o valoare apropiată de zero.

De aici rezultă două direcții principale de interpretare. O primă perspectivă susține că efectele pozitive ale reformei muncii ar fi fost limitate de factori precum structura companiilor, predominanța sectoarelor cu productivitate redusă sau nivelul insuficient al investițiilor în tehnologie.

O altă explicație este că stabilitatea formală oferită de contractele permanente nu reflectă întotdeauna schimbări reale în condițiile de muncă. Potrivit acestei ipoteze, unele locuri de muncă permanente au păstrat caracteristici apropiate de cele temporare, printr-o volatilitate ridicată.

Înlocuirea contractelor temporare cu unele permanente fără modificarea condițiilor de muncă sau fără investiții în formare poate favoriza creșterea concedierilor, a plecărilor voluntare și a fenomenelor de dezangajare profesională, inclusiv absenteismul. În paralel, numărul mediu de ore lucrate a scăzut după 2019 atât pentru angajații permanenți, cât și pentru cei temporari.

Totuși, datele agregate arată că numărul total al persoanelor angajate a crescut, iar angajații permanenți tind să aibă, în medie, programe de lucru mai lungi decât cei temporari. Estimările privind orele lucrate sugerează că, dacă proporția dintre cele două categorii de angajați ar fi rămas similară cu perioada anterioară reformei, reducerea medie a timpului lucrat ar fi fost mai mare.

Analizele comparative cu economii precum Statele Unite, unde contractele permanente sunt mai răspândite, dar protecția împotriva concedierii este diferită, aduc o altă perspectivă asupra relației dintre flexibilitatea pieței muncii și productivitate.