Exclusiv. Decarbonizarea orașelor, blocată de clădirile publice. Avertisment expertului Răzvan Nica. Ce riscă orașele din România până în 2035

România nu este foarte departe, teoretic, de țintele climatice europene, însă modul în care sunt gestionate clădirile publice rămâne una dintre cele mai mari vulnerabilități. Răzvan Nica, CEO BuildGreen și CarbonTool, explică de ce lipsa datelor, a responsabilității și a deciziilor de management coerente poate costa orașele bani, finanțări europene și timp prețios.

Clădirile publice – școli, spitale, sedii administrative – joacă un rol esențial în atingerea țintelor de decarbonizare asumate de România la nivel european. Cu toate acestea, ele sunt adesea ignorate sau tratate superficial, în lipsa unei presiuni reale de cost și responsabilitate. Într-un context în care Uniunea Europeană impune termene clare și standarde tot mai dure, întârzierea deciziilor poate însemna penalități, pierderea finanțărilor și costuri mai mari pe termen lung. Răzvan Nica a vorbit pentru Capital  despre blocajele reale ale orașelor, greșelile frecvente ale municipalităților și riscurile concrete ale amânării.

Despre contextul actual – România și Europa

Spuneți că „orașele trebuie să fie gestionate pe bază de date, nu pe promisiuni politice”. Care este astăzi cel mai mare blocaj al României în direcția asta?

Cel mai mare blocaj, astăzi, este lipsa datelor structurate, adică lipsa digitalizării. În foarte multe situații, informațiile sunt încă pe hârtie, sunt notate într-un caiet sau ajung într-un raport Word, iar în această formă ele nu pot fi analizate și nu pot sta la baza unei decizii de management. Sigur că politicul poate veni cu promisiuni, dar până nu ai date structurate, ca să le poți analiza și gestiona, rămâi, practic, fără instrumentele reale de lucru.

Cât de departe suntem, realist, de neutralitatea climatică în 2030–2035?

Realist, România nu este „foarte departe” dacă ne uităm la modul în care sunt construite țintele și la raportarea istorică, pentru că targetul a fost setat relativ la 1990, o perioadă în care am trecut printr-o perioadă în care o parte mare din industrie s-a închis, ceea ce a însemnat o decarbonizare masivă a economiei. În același timp, trebuie să fim foarte lucizi: România s-a dezvoltat și se dezvoltă, ceea ce înseamnă o creștere a impactului climatic, a consumurilor și a presiunii pe aceste obiective. Ca să ajungem la neutralitate, avem nevoie de cele mai bune tehnologii și de atenție la cum creștem. Avem premisele, dar rezultatul depinde de cât de inteligent gestionăm această etapă de dezvoltare.

De ce clădirile publice sunt „elefantul din cameră” în decarbonizare?

Pentru că, în esență, sunt ale tuturor și, tocmai de asta, nu există o responsabilitate clară. Dacă ne uităm la clădirile publice, nu există aceeași presiune care este în mediul privat, unde costul te obligă să optimizezi. În sectorul public, costurile de mentenanță și funcționare sunt „ale tuturor”, iar când responsabilitatea se diluează, și motivația de a interveni devine mult mai mică.

Despre clădiri publice și investițiile necesare

 Ce ar trebui să facă un oraș mâine dimineață pentru a începe corect decarbonizarea clădirilor publice?

Aș începe cu un lucru foarte simplu și foarte pragmatic: monitorizare. Un oraș trebuie să poată să știe, în orice moment, care sunt consumatorii și care sunt cei mai mari consumatori de energie, ca să înțeleagă unde sunt problemele reale. Din momentul în care știi unde sunt problemele, poți să construiești strategii și să iei decizii de management care chiar produc rezultate. Odată ce ai claritate pe date, există foarte multe soluții la îndemâna tuturor, problema e să știi de unde începi și unde ai cel mai mare impact.

Școli, spitale, sedii administrative – care sunt cele mai problematice clădiri din România și de ce?

Dacă vorbim strict de tipologii, eu nu aș spune că una este „problema” și celelalte nu. Toate au același nivel de provocare, pentru că problema principală este gestionarea lor și responsabilitatea legată de performanța energetică și de emisii. Sigur că, dacă te uiți la consumuri, spitalele pot părea mai problematice, fiindcă sunt mari consumatori de energie. Dar, în același timp, la spitale există consumuri care sunt inerente: zonele de ATI, sălile de operație, instalațiile tehnice sunt energofage prin definiție, pentru că au cerințe stricte și nu poți „tăia” din ele ca să arate bine pe hârtie. De aceea, discuția trebuie dusă mai degrabă în zona de management, eficiență și control, nu doar „care tipologie e mai rea”.

Care este greșeala tipică pe care o vedeți la municipalități când pornesc proiecte de renovare energetică?

Greșeala clasică este renovarea energetică parțială, adică renovarea făcută strict ca să încapă într-un buget. Vedem foarte des abordarea de tip „fațadă și ferestre”, adică termoizolație și ferestre schimbate, dar fără să te uiți serios la sisteme, la distribuția energiei, la modul în care se optimizează consumul în interiorul clădirii. Foarte importantă este și monitorizarea ulterioară, ca să te asiguri că măsurile chiar funcționează corect în timp, nu doar pe termen scurt sau doar în momentul recepției proiectului.

Despre legislația europeană – EPBD și obligațiile 2030–2035

 Noua Directivă EPBD impune ținte dure. Cât de pregătite sunt autoritățile române?

În general, autoritățile, care au inclusiv atribuții de control, au fost destul de relaxate și nu mă aștept ca dintr-o dată să se schimbe complet această abordare. În același timp, metodologiile de calcul în România sunt exigente și, dacă există voință politică, se pot implementa măsurile la standarde foarte bune, pentru că în piață există expertiză și soluții suficiente ca să atingi țintele respective.

Cât va costa, aproximativ, pentru un oraș mediu, să se alinieze la noile standarde?

Aș muta discuția de la „cât costă” la „în cât timp recuperezi costul”, pentru că un oraș mediu are consumuri foarte mari de energie în clădirile publice și, dacă ai un plan coerent de decarbonizare, o parte din măsuri se pot amortiza destul de repede, în 2–3–5 ani. Evident, dacă vorbim despre renovări majore, acolo amortizarea poate fi mai lungă, de 10–15 ani, dar ideea este că poți construi proiecte care să susțină sustenabilitatea planului și a intervențiilor pe diverse arii. Și, foarte important, fiecare oraș are un context diferit, unele sunt mai industriale, altele turistice, deci planul trebuie adaptat comunității.

Ce riscă municipalitățile care nu vor respecta calendarul european?

Există un risc de penalități dacă nu își îndeplinesc țintele, dar, dincolo de asta, cred că riscul real este să rateze fereastra de oportunitate. În momentul de față există finanțări asociate acestor proiecte, iar dacă nu implementezi măsuri în această perioadă, după aceea vei avea și repercusiuni posibile, dar sigur vei avea costuri mai mari, de funcționare și de implementare ulterioară, pentru că nu mai ai aceleași finanțări, nu mai ai dobânzi preferențiale sau alte ajutoare.

Există suficientă finanțare în România pentru renovare profundă? Sau e nevoie de schimbări majore în bugetare? Este România pregătită să renunțe la încălzirea pe gaz în următorii 10–15 ani?

Niciodată nu există finanțare suficientă. În același timp, finanțarea poate fi „suficientă” în condițiile în care planul de investiții este finanțabil, adică beneficiile proiectului sunt sustenabile pe termen mediu și investiția se recuperează într-un orizont relativ scurt.

Trebuie să înțelegem și că nu toți banii europeni sunt „gratis”. Sunt și finanțări cu dobândă, împrumuturi, pe care municipalitățile le plătesc în timp. Vedem asta în proiecte finanțate de BERD sau BEI, uneori cu dobânzi mici, uneori cu mix de grant și împrumut. Dacă proiectul produce rezultate care pot absorbi efortul de finanțare în timp, atunci devine benefic pentru localitate.

Nu cred într-un scenariu în care România renunță la încălzirea pe gaz în următorii 10–15 ani. Mai degrabă văd gazul ca o oportunitate de a fi folosit cât mai eficient, inclusiv în sistemele centralizate, cum e cazul Bucureștiului. La un moment dat se va renunța, dar în momentul în care alternativele vor fi, din punct de vedere tehnic și economic, mai eficiente decât gazul. Nu cred că renunțarea se va face ideologic, ci printr-un echilibru între ce e de dorit și ce e viabil economic, inclusiv prin presiunea cerințelor de decarbonizare și a taxelor pe carbon.

De ce spuneți că fără decarbonizarea clădirilor publice orașele nu vor fi niciodată neutre climatic?

Clădirile publice au o pondere relevantă în tot ce înseamnă performanța energetică a orașelor, iar în România multe autorități dețin clădiri proprii pe care nu sunt suficient de interesate să le eficientizeze. Apoi, fără exemplul autorităților, nici zona privată, mai ales locuirea, nu va fi cu adevărat atrasă să investească în optimizare, în timp ce zona comercială are oricum presiuni și cerințe care o împing spre performanță.

În plus, avem foarte multe orașe cu subvenții, inclusiv pe termoficare, și vorbim de o problemă socială dacă povara se transferă către utilizatori. La fel, în spitale, școli, clădiri administrative, costurile energiei pot deveni o presiune care se vede în bugete și, în final, în taxe și impozite. Eu văd decarbonizarea clădirilor publice și ca o oportunitate de reducere a costurilor: eficientizarea lor înseamnă să folosești mai bine banii comunității.

Urmează și continuarea interviului unde Răzvan Nica ne explică de ce fără date, monitorizare și digitalizare decarbonizarea rămâne doar pe hârtie și ce soluții concrete au astăzi primăriile.