România, printre cele mai scumpe state UE la gazele naturale în termeni reali. AEI: Consumatorul român plăteşte „puţin” în euro, dar mult din venitul său real”

Deși tarifele nominale nu par ridicate, România se află în topul statelor membre ale Uniunii Europene în ceea ce privește costul real al gazelor naturale, atunci când prețurile sunt ajustate la puterea de cumpărare (PPP). Concluzia aparține unei analize realizate de Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă (AEI).

Gazele „ieftine” devin „scumpe”

Potrivit analizei semnate de Dumitru Chisăliță, România figurează printre statele UE cu cele mai ridicate costuri reale ale gazelor naturale, în ciuda percepției publice că prețurile interne sunt relativ moderate.

Specialistul explică faptul că evaluările publice se opresc frecvent la comparații nominale, exprimate în euro, fără a lua în calcul impactul economic real asupra consumatorilor.

„România are printre cele mai mari costuri pe toate componentele preţului gazelor naturale raportate la km de reţea, volume transportate şi puterea de cumpărare a oamenilor. În dezbaterea publică despre preţul gazelor naturale, comparaţiile se opresc aproape întotdeauna la nivel nominal, câţi euro costă transportul, distribuţia sau marja comercială. Este o abordare comodă, dar profund înşelătoare.

Pentru că preţul real al energiei nu se măsoară în euro, ci în efortul economic al oamenilor. Atunci când ajustăm datele prin puterea de cumpărare (PPP), ierarhiile consacrate se răstoarnă. Iar concluzia devine incomodă: Europa de Est nu este ieftină, este disproporţionat de scumpă raportat la capacitatea de plată a consumatorilor şi industriei”, explică preşedintele AEI în analiza „De ce gazele naturale „ieftine” devin „scumpe””.

Gazul-marfă, elementul „cel mai curat”

Analiza AEI pornește de la ceea ce autorul definește drept componenta fundamentală: prețul gazului-marfă, fără taxe, accize sau tarife de rețea.

„Pentru a elimina orice distorsiune, trebuie ca analiza să pornească de la elementul cel mai „curat”, preţul gazului-marfă, fără taxe, fără accize, fără tarife de transport, distribuţie sau înmagazinare. Doar costul efectiv al gazului, ajustat la PPP. Rezultatul este poate cel mai incomod din întregul lanţ. În Europa de Vest, preţul gazului-marfă ajustat la puterea de cumpărare se grupează strâns în jurul intervalului 0,03-0,035 euro/kWh PPP. Germania, Olanda, Franţa, Austria sau statele nordice se află toate în această zonă. Diferenţele sunt minore, iar costul real al energiei este relativ stabil şi predictibil”, se precizează în document.

Potrivit documentului, în Europa de Vest, prețurile ajustate la PPP se concentrează într-un interval relativ stabil, în timp ce în Europa de Est și Sud-Est valorile urcă aproape la dublu.

România ajunge astfel la aproximativ 0,055 euro/kWh (PPP), una dintre cele mai ridicate valori din Uniunea Europeană.

De ce este gazul mai scump în Est

Chisăliță susține că diferențele nu sunt generate de „speculă”, ci de structura economică și de funcționarea piețelor.

„Venituri mai mici ale oamenilor. Ajustarea la PPP penalizează inevitabil economiile cu salarii reduse. Acelaşi preţ de import, exprimat în euro, apasă mult mai greu asupra consumatorului est-european. Putere de negociere mai slabă. Volumele mai mici şi pieţele fragmentate duc la costuri mai ridicate raportate la unitatea de venit, chiar şi atunci când preţul nominal pare „corect”. Dependenţă structurală de înmagazinarea gazelor.

Securitatea energetică, absolut necesară, introduce costuri fixe greu de diluat economic în absenţa volumului mare”, susţine el. La nivelul transportului gazelor naturale (euro/kWh-km ajustat PPP), statele vestice rămân la sau sub media europeană, în pofida unor tarife nominale mai ridicate, se arată în analiză.

În cazul transportului gazelor naturale, analiza arată că România atinge un indice de 135, cel mai ridicat din eșantionul analizat.

Chisăliță explică: „nu pentru că transportul ar fi scump în euro, ci pentru că infrastructura are un grad redus de utilizare, capacităţi mari – volume mici (…) venituri reduse ale populaţiei.”

Deși costurile nominale ale distribuției sunt adesea considerate scăzute, ajustarea la PPP schimbă radical perspectiva.

România ajunge la un indice de 145, cel mai mare din UE.

„Cauza nu este preţul unitar, ci supra dimensionarea reţelei (realizată din presiuni politice, considerente de reglementare deficitară, comisioane, lăcomia proiectanţilor şi constructorilor) şi subutilizarea reţelei, densitatea redusă a consumului şi dispersia geografică a infrastructurii. Consumatorul român plăteşte „puţin” în euro, dar mult din venitul său real”, notează Chisăliţă.

Înmagazinarea și marja comercială

În segmentul înmagazinării, România înregistrează un indice de 148.

„Costurile nominale nu sunt ridicate, dar gradul de utilizare relativ scăzut, combinat cu venituri mici, transformă stocarea într-o povară economică disproporţionată.”

Analiza arată că nici marja comercială nu este cauza principală:

„Este esenţial de subliniat că nu marja euro/kWh este mare..Chiar şi o marjă „mică” devine apăsătoare pentru consumatori.”