Drepturile copiilor din Europa. Ce diferențe legale există între România și alte state

O icoană în clasă, un cont de social media, o operație medicală sau un joc video aparent inofensiv pot ridica întrebări esențiale despre drepturile copiilor. Câtă libertate au minorii din Europa și unde se trasează granița dintre protecție și autonomie? Răspunsurile diferă surprinzător de la o țară la alta.

Drepturile copiilor în România și-n Uniunea Europeană

Drepturile copiilor reprezintă o prioritate fundamentală pentru Uniunea Europeană și pentru statele sale membre, care au obligația de a le respecta, proteja și promova. Toate politicile și acțiunile Uniunii Europene care au un impact asupra copiilor trebuie să țină seama de interesul superior al acestora, principiu consacrat atât în tratatele europene, cât și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Potrivit articolului 24 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, copiii au dreptul la protecția și îngrijirea necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei au dreptul de a-și exprima în mod liber opiniile, acestea urmând să fie luate în considerare în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate. De asemenea, în toate acțiunile care îi privesc, indiferent dacă sunt întreprinse de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să constituie o preocupare primordială. Carta prevede și dreptul fiecărui copil de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situațiilor în care acest lucru contravine interesului său.

Protejarea și promovarea drepturilor copiilor reprezintă un obiectiv esențial al Uniunii Europene și al Parlamentului European, fiind prevăzut în articolul 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană și în Carta drepturilor fundamentale. Pentru realizarea acestui obiectiv, Parlamentul European colaborează îndeaproape cu instituțiile și agențiile Uniunii Europene, cu Consiliul Europei și cu autoritățile naționale, contribuind la consolidarea cadrului legislativ destinat protecției copiilor.

În acest context, Parlamentul European a desemnat un coordonator pentru drepturile copiilor, care are rolul de a monitoriza integrarea acestor drepturi în politicile și legislația Uniunii Europene. Totodată, Uniunea Europeană a adoptat Garanția europeană pentru copii, o inițiativă menită să asigure accesul tuturor copiilor la servicii esențiale, precum sănătatea și educația, acordând o atenție deosebită copiilor aflați în situații de sărăcie sau excluziune socială. Fiecare stat membru a desemnat un coordonator național responsabil de elaborarea și implementarea planurilor de acțiune necesare atingerii acestor obiective până în anul 2030.

Uniunea Europeană desfășoară, de asemenea, acțiuni ferme pentru eliminarea muncii forțate la nivel mondial și pentru eradicarea muncii copiilor. În acest sens, în aprilie 2024, Parlamentul European a adoptat noi reguli care interzic comercializarea pe piața Uniunii Europene a produselor realizate prin muncă forțată, inclusiv prin exploatarea copiilor. Regulamentul instituie un mecanism de investigare a companiilor suspectate că utilizează astfel de practici, iar în cazul în care acestea sunt confirmate, produsele respective vor fi blocate la frontierele Uniunii Europene sau retrase de pe piață dacă au fost deja comercializate.

Jucării, jocuri video, acces la internet

Drepturile copiilor în calitate de consumatori sunt protejate prin politicile Uniunii Europene în domeniul sănătății și al protecției consumatorilor. Uniunea Europeană urmărește să garanteze că toate jucăriile comercializate pe piața europeană sunt sigure și nu reprezintă un pericol pentru copii, acordând o atenție deosebită riscurilor asociate expunerii la substanțe chimice și utilizării jucăriilor digitale.

În acest sens, Parlamentul European a aprobat în noiembrie 2025 un nou set de norme care clarifică responsabilitățile producătorilor, importatorilor, distribuitorilor și platformelor online care comercializează jucării. Noile reglementări introduc și un pașaport digital al produsului, care va conține informații esențiale privind siguranța acestuia, facilitând accesul consumatorilor la date relevante și sporind transparența pe piață.

Protecția copiilor este vizată și în sectorul jocurilor video online. În ianuarie 2023, Parlamentul European a solicitat Comisiei Europene să propună norme armonizate la nivelul Uniunii pentru o mai bună protejare a jucătorilor, în special a copiilor. Eurodeputații au cerut consolidarea instrumentelor de control parental și stabilirea unor reguli clare privind achizițiile realizate în interiorul jocurilor video, precum și privind comercializarea obiectelor și artefactelor virtuale în schimbul banilor reali.

Totodată, Parlamentul European și-a exprimat îngrijorarea cu privire la efectele pe care anumite mecanisme din jocurile video le pot avea asupra sănătății mintale a copiilor. Eurodeputații au avertizat împotriva conceperii jocurilor într-un mod care poate favoriza apariția dependenței, izolarea socială sau fenomenul de hărțuire online. În noiembrie 2025, aceștia au solicitat interzicerea funcțiilor care încurajează comportamente similare jocurilor de noroc în rândul minorilor care utilizează jocuri video.

Creșterea utilizării internetului și a telefoanelor mobile de către copii oferă numeroase oportunități de învățare, comunicare și dezvoltare socială, însă aduce și riscuri importante. Printre acestea se numără hărțuirea online, accesul la conținut neadecvat vârstei, expunerea la dezinformare și alte pericole specifice mediului digital. Potrivit unui sondaj Eurobarometru realizat în 2025, peste 90% dintre cetățenii europeni consideră că protecția copiilor în mediul online reprezintă o problemă urgentă care necesită măsuri suplimentare.

Pentru a răspunde acestor provocări, Comisia Europeană a publicat în iulie 2025 un ghid orientativ privind protecția minorilor în mediul digital. Ulterior, în noiembrie 2025, Parlamentul European a solicitat adoptarea unor măsuri suplimentare pentru consolidarea siguranței copiilor online. Eurodeputații au propus ca accesul la rețelele sociale să fie permis doar copiilor care au împlinit vârsta de 16 ani sau, în cazul celor de cel puțin 13 ani, cu acordul părinților. De asemenea, aceștia au cerut interzicerea unor practici digitale considerate dăunătoare și generatoare de dependență, precum redarea automată a conținutului, derularea infinită a paginilor, sistemele de recompense repetitive și alte mecanisme similare care pot influența negativ comportamentul și bunăstarea minorilor.

Libertatea religioasă

Libertatea religioasă și educația reprezintă domenii în care statele europene adoptă soluții diferite, în funcție de tradițiile istorice, culturale și constituționale proprii. În general, sistemele europene se bazează pe trei modele principale: laicitatea strictă, care presupune separarea aproape totală dintre stat și religie, modelul majoratului religios timpuriu, care acordă copilului autonomie în luarea deciziilor privind credința sa, și sistemele care păstrează o relație mai apropiată între stat și cultele religioase tradiționale.

În România, predarea religiei în școală funcționează după modelul „opt-in”, introdus în anul 2015. Deși disciplina religie face parte din curriculumul național, participarea la cursuri este condiționată de depunerea unei cereri scrise de către părinți sau de către elevul major. În același timp, simbolurile religioase, precum icoanele și crucile, sunt permise în sălile de clasă, iar elevii au libertatea de a purta însemne religioase personale, cum ar fi cruciulițele sau baticul.

Franța reprezintă exemplul cel mai cunoscut de aplicare a principiului laicității stricte. În baza legii din 2004, elevilor din școlile publice le este interzisă purtarea simbolurilor sau a articolelor vestimentare care exprimă în mod evident apartenența religioasă, precum vălul islamic, kippa sau crucile de mari dimensiuni. De asemenea, în școlile publice franceze nu există ore de religie. O excepție o constituie regiunea Alsacia-Moselle, care, din motive istorice legate de aplicarea Concordatului din 1801, continuă să ofere educație religioasă în școli și beneficiază de un regim juridic diferit față de restul țării.

Germania și Austria aplică principiul majoratului religios, cunoscut sub denumirea de „Religionsmündigkeit”. În ambele state, la vârsta de 14 ani, copilul dobândește dreptul de a decide în mod autonom asupra apartenenței sale religioase și asupra participării la cursurile de religie. Astfel, elevul poate opta singur pentru continuarea sau întreruperea studiului religiei, pentru schimbarea confesiunii ori pentru participarea la cursuri de etică sau filosofie. În Germania, predarea religiei este garantată prin Constituție ca disciplină școlară, însă organizarea concretă diferă de la un land la altul. De exemplu, în Berlin, disciplina etică este obligatorie, iar religia are caracter opțional.

În Italia, relația dintre școală și religie este influențată de tradiția catolică a țării. Ora de religie catolică este disponibilă în toate școlile publice, însă participarea elevilor este voluntară și se stabilește la momentul înscrierii. Un subiect important de dezbatere juridică a fost prezența crucifixului în sălile de clasă. În cauza Lautsi împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că afișarea crucifixului nu încalcă libertatea religioasă, apreciind că acesta poate fi considerat și un simbol cultural și identitar, nu exclusiv unul religios.

Spania și Portugalia sunt state laice care mențin totuși relații speciale cu Biserica Catolică. În Spania, școlile sunt obligate să ofere cursuri de religie catolică, însă participarea elevilor este complet voluntară. Statutul disciplinei și importanța notei obținute la religie în cadrul proceselor de admitere sau acordare a burselor au variat de-a lungul timpului în funcție de orientarea politică a guvernelor. În Portugalia, școala publică păstrează neutralitatea religioasă, dar oferă cursuri opționale de morală și religie pentru elevii interesați.

În Ungaria, legislația din ultimii ani a accentuat rolul valorilor creștine în viața publică și în sistemul educațional. Constituția menționează în mod explicit protejarea culturii creștine a națiunii. În școlile primare și gimnaziale, elevii trebuie să aleagă între participarea la ora de religie, organizată de cultele recunoscute oficial, și ora de etică laică. De asemenea, școlile administrate de organizații religioase beneficiază adesea de condiții de finanțare mai favorabile decât instituțiile de învățământ exclusiv de stat.

În Serbia funcționează un sistem dual, în cadrul căruia elevii sau părinții sunt obligați să aleagă la începutul fiecărui an școlar între Educația Religioasă și Educația Civică, fără posibilitatea de a renunța la ambele discipline.

În Bulgaria, religia are statut de materie opțională, situată în afara curriculumului obligatoriu, iar dezbaterile publice și juridice apar frecvent în legătură cu solicitările comunității musulmane privind elaborarea unor manuale adaptate propriilor tradiții religioase.

În Republica Moldova, religia este predată sub forma unui curs opțional de morală creștin-ortodoxă și poate fi organizată doar la cererea scrisă a părinților, sistemul fiind puternic influențat de deciziile autorităților și comunităților locale.

Intervenții medicale

Problema consimțământului pentru intervenții medicale, operații sau tratamente contraceptive evidențiază una dintre cele mai importante diferențe dintre sistemele juridice europene. În timp ce unele state aplică o abordare strict administrativă, potrivit căreia persoana este considerată copil până la împlinirea vârstei de 18 ani și are nevoie de acordul părinților pentru majoritatea deciziilor medicale, altele acordă o importanță mai mare capacității de discernământ a minorului. În aceste sisteme, conceptul de „minor matur” permite copilului sau adolescentului să participe activ la luarea deciziilor privind propria sănătate înainte de atingerea majoratului.

În România, autonomia medicală deplină este dobândită la vârsta de 18 ani. Totuși, legislația permite minorilor care au împlinit 16 ani să acceseze anumite servicii legate de sănătatea reproducerii și planificarea familială fără a fi necesar acordul părinților.

Un model asemănător se regăsește și în Republica Moldova, unde majoratul medical este stabilit la 18 ani, însă adolescenții de peste 16 ani pot beneficia în mod autonom de servicii din domeniul sănătății reproductive.

În Spania, această autonomie este aproape deplină și include posibilitatea de a lua decizii privind tratamentele medicale și sănătatea reproductivă fără consimțământul părinților.

În Portugalia, adolescenții de 16 ani pot decide singuri asupra tratamentelor medicale de rutină și asupra aspectelor legate de sănătatea sexuală și reproductivă.

Franța păstrează pragul general al majoratului medical la 18 ani, însă oferă o protecție extinsă a secretului medical pentru minori. Astfel, în domenii sensibile precum contracepția, întreruperea sarcinii sau bolile cu transmitere sexuală, minorii beneficiază de confidențialitate și pot accesa servicii medicale fără implicarea obligatorie a părinților.

În Austria, de la vârsta de 14 ani, un minor care demonstrează că înțelege natura și consecințele unei intervenții medicale poate lua singur decizii privind tratamentele obișnuite.

În Germania nu există o limită de vârstă fixă pentru autonomia medicală. În schimb, medicul este cel care evaluează maturitatea și capacitatea de înțelegere a pacientului minor, această autonomie fiind recunoscută, în practică, de regulă între 14 și 16 ani.

În Italia, regula generală stabilește că părinții iau deciziile medicale pentru copiii lor până la majorat. Cu toate acestea, opinia minorului trebuie ascultată și luată în considerare în funcție de nivelul său de maturitate. În situații speciale, cum ar fi solicitarea unei întreruperi de sarcină de către o minoră, instanța de judecată poate interveni și autoriza procedura atunci când acest lucru este necesar.

Serbia acordă minorilor cu discernământ o autonomie relativ extinsă. De la vârsta de 15 ani, aceștia au dreptul deplin de a primi informații medicale și de a-și exprima consimțământul pentru tratamente, în măsura în care sunt considerați capabili să înțeleagă implicațiile deciziilor lor.

În Bulgaria, sistemul pune accent pe colaborarea dintre minor și părinte. Între 14 și 18 ani este necesar un acord dublu, atât din partea adolescentului, cât și din partea reprezentantului legal. Astfel, deciziile medicale importante nu pot fi luate exclusiv de una dintre părți.

În Ungaria, controlul parental rămâne predominant până la împlinirea vârstei de 18 ani. Deși minorii care au împlinit 14 ani trebuie informați și consultați în privința tratamentelor care îi privesc, decizia finală aparține în continuare părinților sau tutorilor legali.