Controversa diplomelor lui Nicușor Dan, explicată. Cum funcționa sistemul universitar francez în anii ’90

Discuțiile din spațiul public privind studiile președintelui României, Nicușor Dan, au readus în atenție diferențele majore dintre sistemele universitare din România și Franța din anii ’90. Contextul academic al acelei perioade explică de ce parcursul său nu presupune existența unei diplome românești de licență.

De unde a pornit discuția cu privire la diplomele lui Nicușor Dan

În ultimele zile, tema diplomelor lui Nicușor Dan a fost intens dezbătută, după ce profesorul universitar Horea Bădău a afirmat, într-o postare pe rețelele sociale, că actualul șef al statului nu ar fi obținut o diplomă de licență în România și că ar fi părăsit Universitatea din București după trei ani de studii.

Pentru a înțelege corect situația, este esențial contextul academic al anilor ’90 și modul în care funcționa sistemul universitar francez în raport cu cel românesc, notează EVZ.ro.

Cum plecau studenții români la studii în Franța

În acea perioadă, selecția studenților români pentru studii în Franța se făcea, de regulă, după al treilea an de facultate în România. La acel moment, ciclul de licență românesc avea o durată de patru ani, ceea ce înseamnă că studenții plecau în străinătate fără a fi finalizat studiile de licență și fără a deține o diplomă românească.

Cei trei ani parcurși în România erau recunoscuți de instituțiile franceze ca echivalenți ai primilor trei ani universitari din Franța. Această recunoaștere nu presupunea acordarea unei diplome, ci doar validarea parcursului academic anterior.

Sistemul diplomelor universitare din Franța, în anii ’90

Spre deosebire de România, Franța avea un sistem mult mai fragmentat, cu diplome acordate la finalul fiecărui ciclu de studiu:

• după doi ani se obținea diploma DEUG (Diplôme d’Études Universitaires Générales);
• după trei ani se acorda diploma de Licence, care nu era echivalentă cu licența românească de patru ani;
• după al patrulea an se obținea diploma de Maîtrise, considerată echivalentul real al licenței românești de atunci;
• după al cincilea an se acorda diploma de DEA (Diplôme d’Études Approfondies), necesară pentru accesul la doctorat.

În România, în schimb, exista o singură diplomă de licență după anul patru și una de master după anul cinci.

Ce se întâmpla concret cu studenții români

Studenții români care ajungeau în Franța după trei ani de facultate nu primeau automat diploma de Licence, deoarece nu urmau efectiv cei trei ani de studii în sistemul francez. Universitățile franceze nu acordau diplome doar pe baza echivalărilor.

Aceștia erau înscriși direct în anul al patrulea, la finalul căruia obțineau diploma de Maîtrise. Ulterior, parcurgeau anul al cincilea și primeau diploma de DEA. Doar după această etapă exista dreptul de înscriere la doctorat, fără excepții.

Rolul École Normale Supérieure și universitățile pariziene

Un element care a generat confuzii este École Normale Supérieure. ENS nu este o universitate clasică și nu acordă diplome, funcționând ca un colegiu de elită, similar unor structuri din Oxford sau Cambridge.

În paralel, după reformele de după 1968, vechea Universitate din Paris a fost divizată în mai multe universități, ajungând la 13 instituții distincte în regiunea Île-de-France. Faptul că o universitate nu purta numele „Sorbona” nu însemna că nu făcea parte din sistemul academic istoric parizian.

Parcursul academic al lui Nicușor Dan

În acest context, traseul lui Nicușor Dan este descris ca fiind unul tipic pentru acea perioadă. După trei ani de studii în România, acesta a plecat în Franța și a fost înscris la ENS. Ulterior, s-a înscris la o universitate pariziană, unde a obținut diploma de Maîtrise, urmată de diploma de DEA.

Mai departe, s-a înscris la doctorat la Universitatea Paris 13, unde și-a susținut teza, informație confirmată inclusiv de baza oficială franceză a tezelor de doctorat, theses.fr.

Lipsa unei diplome românești de licență este explicată prin faptul că studiile nu au fost ulterior echivalate în România. În anii ’90, unii studenți reveneau în țară pentru a susține examenele necesare obținerii diplomei românești, în timp ce alții rămâneau doar cu diplomele obținute în străinătate – ambele variante fiind perfect legale și acceptate la acel moment.