Adevărat, din fotografii, ursul Arthur este splendid: maiestuos, impunător, superb. Un adevărat Rege.
S-a vorbit foarte mult despre subiect. S-a scris și mai mult. Au fost difuzate reportaje, burtierele televiziunilor de știri au strălucit în galben, toată presa internațională a preluat subiectul. Au apărut inclusiv teorii ale conspirației, servicii secrete, oculta mondială și multe altele. Firesc, am putea spune, într-un moment de o asemenea intensitate. Ultimul Rege al României, Arthur, ucis mișelește de un prinț austriac.
Dar nimeni, absolut nimeni nu a răspuns la câteva întrebări: de ce s-a revoltat o țară întreagă? De ce au reacționat oamenii atât de visceral? De ce subiectul a fost atât de exploziv și frustrant?
Mai ales în condițiile în care sunt proaspete în mintea oamenilor distrugerile și mutilările provocate de urșii coborâți după mâncare în localitățile montane.
Poate din cauza unui sentiment de umilință? Un prinț străin, bogat, al cărui tătic are legatură directă cu onor Președintele națiunii și care plătește bani serioși să împuște un urs în România? Poate fi, pentru că în această poveste România este Cenușăreasa perfectă.
Din dragoste pentru animal? Să fi înțeles românii că odată tăiate pădurile, animalele sălbatice nu mai au un areal propriu și în mod firesc intră în habitatul oamenilor? Să fi născut această înțelepciune un sentiment sublim de comuniune cu natura și cu fiecare umil reprezentant al său? Greu de crezut.
Din zgârcenie? Poate cei 7000 de euro plătiți de prințul zburdalnic au fost prea puțini. Poate trebuia să platească 20.000, 30.000, 50.000 sau chiar 100.000? Până la urmă, de ce nu? Noi facem prețul și urșii noștri sunt scumpi la împușcare. Iar prințișorul ăsta cu castel avea de unde să dea. Parțial, poate fi o explicație.
Să fi fost indignați românii de mirosul greu de corupție care s-a împrăștiat peste tot? Pentru că se pare că prințul a plătit să împuște un alt urs și a împușcat “Regele”. Înseamnă că ne întoarcem iar la lăcomie, pentru că deunăzi, când DNA a anunțat sec că s-a autosesizat și a deschis un dosar de urmărire, in rem, bineînțeles, nu s-au simțit valuri de entuziasm și ușurare că, în sfârșit, vinovații vor plăti pentru fapta lor. Să nu mai aibă românii încredere în instituțiile statului?
Să fie frustrarea că un strain ne-a împușcat ursul? Și dacă ar fi fost român nu ne-am mai fi inflamat? Ba poate chiar mai mult.
Și atunci? Care să fie motivația exploziei de furie?
Neputința! Neputința și sărăcia noastră.
Mărunțișul străinilor aruncați cu superioritate și scârbă pe masă ca la bordel, corupția puturoasă pe care o putem simți și din apartamentele noastre de bloc ceaușiste, fără să fim procurori sau judecători, “lumea bună” – Președintele, tăticuțul prințișorului, prințișorul însuși – care se uită în jos spre mulțimea săracă cu desconsiderare și dezgust și, nu în ultimul rând, sentimentul că tot ce este al nostru, tot ce mai este al nostru, românesc, poate fi vândut ieftin sau dat pe degeaba unor șmecheri din vest scrobiți și apretați la un singur gest al acestora. Pentru mofturi sau pentru profit.
Sentimentul că, încet, încet, sau “pas cu pas”, rămânem fără nimic. Chiar și fără lighioanele pădurilor taiate și vândute tot de ei.
Partea tristă a acestei povești nu este moartea Regelui Arthur, deși este regretabila, regretabil și frustrant este că furia și indignarea ne ține doar o săptămână. Ne vărsăm nervii pe internet (inutil, a se vedea) ca pe urmă să plecăm din nou capul împovărați de propria noastră sărăcie și neputință. Fără să înțelegem cu adevărat că de aici ni se trage și neputința și sărăcia.
Dacă furia asta ar putea să ne țină mai mult și să nu închidem subiectul până nu schimbăm ceva, ORICE, România ar fi altfel. Mai frumoasă, mai stăpână pe propriul destin!
