De Sărbători, în casele românilor mirosea a frică amortizată de foame, nu a Crăciun
Luna cadourilor era mai degrabă o ironie, pentru că opțiunile erau limitate și bradul din sufragerie nu semăna cu ceea ce vedem azi în magazine: era doar un trunchi aschilambic cu câteva ramuri, împodobit cu globuri vechi și beteală străvezie.
Bucuria de a primi cadouri exista, însă sub forma lui Moș Gerilă, nu Moș Crăciun, iar Nașterea Mântuitorului era aproape absentă din spațiul public, iar mersul la biserică era privit ca un act de dizidență, își amintește Dan Andronic în editorialul publicat de Evenimentul Zilei.
În casele românilor mirosea mai degrabă a pește oceanic congelat, a gaz ars și a frică amortizată de foame. Gătitul era o provocare care începea la 3-4 dimineața, pentru a prinde presiunea la cuptor, iar spălatul se transforma într-o performanță de supraviețuire, cu apă caldă doar sâmbăta sau duminica, dacă aveai noroc. Baia îți provoca senzația că ești într-o peșteră, iar igiena personală se făcea adesea cu ibricul și apa încălzită.
Viața cotidiană era marcată de lipsuri: televizorul, cu doar două ore de program pe zi, devenea un fel de Duolingo involuntar, în care singurele alternative la poeziile patriotice și la reportajele elogioase despre Ceaușescu erau subtitrările sau emisiunile în limbi străine, care deschideau o fereastră către Occident.
O pereche de blugi sau niște adidași erau obiecte rare, simboluri ale unei vieți mai bune, nu simple lucruri de purtat. Adidașii de Drăgășani rezistau doar câteva luni, iar tenișii erau un lux pentru copii, spune Dan Andronic.
Este ușor să lăsăm nostalgia să fardeze realitatea dură a dictaturii
Privind retrospectiv, este ușor să lăsăm nostalgia să fardeze realitatea dură a dictaturii, dar editorialul lui Dan Andronic subliniază că a fost o perioadă de sărăcie reală, în care oamenii se descurcau cum puteau. El atrage atenția asupra unui fenomen îngrijorător de astăzi: nostalgia colectivă care idealizează perioada comunistă, uitând suferințele de atunci.
Pentru tinerii de azi, scenele din 1988 par post-apocaliptice: camere înghețate, ritualuri de îmbrăcare în straturi multiple, frig și căldură extreme, ore întregi de stat la cozi pentru orice produs de bază. Coada nu era doar o nevoie, ci un mod de viață, un test de răbdare și demnitate.
Magazinele erau aproape goale, iar cele câteva produse existente, precum borcane de bulion sau creveți vietnamezi, erau expuse ca într-un muzeu al dezolării. Mirosul săpunului Lux sau Fa adus de marinari devenise un simbol al unui „dincolo” mitic, iar deodorantele sau pachetele de țigări erau obiecte prețioase, bunuri de schimb pentru medicamente sau alimente.
Dan Andronic subliniază că a numi acele vremuri „patriotism” sau „beneficii ale socialismului” este o trădare a memoriei celor care au trăit acele condiții. Blocuri fără izolație, maternități fără căldură, cozi interminabile, bătrâni condamnați la suferință și cetățeni care trebuiau să-și ascundă adevărul pentru a supraviețui – toate acestea erau realitatea crudă a României din 1988.
