Pensia alimentară, pensia de întreținere, 2026. Cum se calculează și cine poate beneficia de ea

Cum se calculează pensia de întreținere și până la ce vârstă trebuie plătită? Ce se întâmplă dacă părintele obligat refuză să achite sumele datorate și când poate interveni răspunderea penală? Codul Civil și Codul Penal oferă răspunsuri clare la întrebările care îi preocupă pe mulți părinți după divorț.

Cum se calculează pensia de întreținere / pensia alimentară?

Contribuția părinților la cheltuielile privind creșterea, educarea, instruirea și pregătirea profesională a copiilor minori, cunoscută în practică drept pensie de întreținere (denumită anterior pensie alimentară), reprezintă obligația legală a ambilor părinți de a asigura îngrijirea și susținerea copiilor lor, indiferent dacă sunt sau nu căsătoriți. În cazul divorțului prin procedură notarială, părinții stabilesc de comun acord atât cuantumul contribuției, cât și modalitatea de plată a acesteia.

Potrivit Codului Civil, obligația de întreținere se execută, în principiu, în natură, prin asigurarea celor necesare traiului copilului, precum și, după caz, prin acoperirea cheltuielilor privind educația, instruirea și pregătirea profesională. Din acest motiv, legislația în vigoare utilizează noțiunea de „întreținere”, aceasta reflectând mai fidel conținutul obligației decât vechea denumire de „pensie alimentară”, consacrată de reglementarea anterioară.

În practică, există anumite repere orientative pe care părinții le pot avea în vedere la stabilirea contribuției de întreținere. Astfel, aceasta poate fi de până la o pătrime din venitul net al părintelui obligat la plată pentru un copil, până la o treime din venit pentru doi copii și până la jumătate din venitul net în cazul în care există trei sau mai mulți copii aflați în întreținere. De regulă, cuantumul este stabilit la limita maximă prevăzută de lege, însă părinții pot conveni, prin acord, asupra unei contribuții mai mari, dacă aceasta corespunde interesului și nevoilor copilului.

Deși, din punct de vedere juridic, obligația de întreținere se execută în natură, în practică aceasta este, de regulă, convertită într-o prestație bănească, stabilită fie ca sumă fixă, fie ca procent din venitul lunar net al părintelui obligat la plată. Această modalitate facilitează executarea obligației și asigură o evidență clară și predictibilă a contribuției datorate lunar.

Ce înseamnă conceptele „întreținere” și „obligație de întreținere” în practică?

Noțiunile de „întreținere” și „obligație de întreținere” desemnează îndatorirea legală a unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului. Această obligație nu se limitează la acoperirea nevoilor materiale, ci include și satisfacerea nevoilor de ordin moral și spiritual. În raporturile dintre părinți și copiii minori, obligația de întreținere presupune, în mod expres, suportarea cheltuielilor necesare pentru creșterea, educarea, învățământul și pregătirea profesională a copilului.

Obligația legală de întreținere este reglementată de Codul civil și există numai între persoanele prevăzute expres de lege. În principal, aceasta ia naștere între soți, între rudele în linie dreaptă, precum și între frați și surori, însă legea prevede și alte situații în care o asemenea obligație poate exista. Totodată, obligația de întreținere poate subzista și între foștii soți, în condițiile stabilite de lege, fără ca aceasta să fie confundată cu alte prestații sau compensații financiare care pot interveni cu ocazia desfacerii căsătoriei.

În anumite împrejurări, legea extinde obligația de întreținere și asupra altor persoane. Astfel, soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț poate fi obligat să continue această întreținere pe durata minorității copilului, dacă părinții firești ai acestuia au decedat, sunt dispăruți ori se află în stare de nevoie. În mod corespunzător, copilul care a beneficiat de întreținere în aceste condiții timp de cel puțin zece ani poate fi obligat ulterior să acorde întreținere persoanei care l-a sprijinit. Moștenitorii unei persoane care avea obligația legală de întreținere sau care a acordat întreținere fără a fi obligată de lege pot fi ținuți să continue această obligație, în limita valorii bunurilor moștenite, dacă părinții minorului au decedat, sunt dispăruți ori se află în stare de nevoie și numai pe perioada minorității beneficiarului.

În lipsa unui acord între părți, obligația de întreținere poate fi stabilită pe cale judiciară. În acest scop, persoana interesată se adresează instanței competente de la domiciliul său sau de la domiciliul pârâtului. Cererea poate fi formulată ca acțiune principală sau poate fi soluționată în cadrul altor litigii, precum divorțul, stabilirea filiației, exercitarea autorității părintești ori stabilirea locuinței minorului. Atunci când situația o impune, instanța poate dispune măsuri provizorii, inclusiv prin ordonanță președințială, care produc efecte până la soluționarea definitivă a cauzei.

Procedura judiciară presupune parcurgerea etapelor prevăzute de lege. În faza scrisă sunt depuse cererea de chemare în judecată, întâmpinarea și, după caz, cererea reconvențională, instanța putând dispune și măsuri asigurătorii, precum poprirea sau sechestrul. Ulterior, părțile sunt citate, actele de procedură sunt comunicate, iar în ședința de judecată sunt analizate excepțiile invocate și sunt administrate probele necesare soluționării litigiului. Procesul se finalizează prin deliberarea instanței și pronunțarea hotărârii judecătorești.

În cazul divorțului prin acordul soților, inclusiv atunci când acesta se realizează în fața notarului public, părinții pot stabili de comun acord toate aspectele referitoare la exercitarea autorității părintești și la contribuția fiecăruia la cheltuielile privind creșterea, educarea, învățământul și pregătirea profesională a copiilor minori, fără a mai fi necesară intervenția instanței asupra acestor aspecte.

În ceea ce privește reprezentarea în procedurile având ca obiect stabilirea obligației de întreținere, părțile pot fi asistate sau reprezentate de avocat ori de un mandatar, cu respectarea dispozițiilor legale. Mandatarul care nu are calitatea de avocat poate îndeplini acte de procedură, însă nu poate pune concluzii orale în fața instanței. În cazul minorilor, drepturile procesuale sunt exercitate prin reprezentantul lor legal, iar după împlinirea vârstei majoratului, acțiunea poate fi introdusă și susținută personal de către copil.

Potrivit Codului civil, obligația de întreținere se execută, în principiu, în natură, prin asigurarea directă a celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor privind educația și pregătirea profesională. Atunci când executarea în natură nu este posibilă sau nu este respectată, instanța poate dispune executarea obligației sub forma unei pensii de întreținere în bani, stabilită fie ca sumă fixă, fie ca procent din venitul lunar net al debitorului. Plata se efectuează periodic, la termenele convenite de părți sau stabilite prin hotărâre judecătorească, existând, în situații justificate, și posibilitatea achitării anticipate a unei sume globale.

În cazul în care beneficiarul obligației de întreținere este un copil minor, pensia de întreținere se plătește reprezentantului său legal, care are obligația de a administra și utiliza aceste sume exclusiv în interesul copilului.

Până la ce vârstă poate beneficia un copil de indemnizație de întreținere?

Obligația de întreținere dintre părinți și copii este reglementată de art. 499 și art. 525 din Codul Civil și stabilește cadrul juridic în care copilul are dreptul de a beneficia de sprijin material din partea părinților. În cazul minorilor, regula generală este aceea că au dreptul la întreținere atât timp cât nu își pot asigura singuri mijloacele necesare traiului prin munca proprie, chiar dacă dețin anumite bunuri. În acest context, minorul este prezumat a se afla în stare de nevoie atunci când nu are posibilitatea efectivă de a se întreține din resurse proprii.

În situațiile excepționale în care părinții nu pot asigura întreținerea fără a-și periclita propria existență, instanța de tutelă poate dispune ca obligația să fie îndeplinită prin valorificarea bunurilor copilului, cu excepția celor indispensabile traiului și dezvoltării sale. O asemenea măsură are caracter subsidiar și poate fi adoptată numai atunci când nu există alte modalități prin care întreținerea copilului să fie asigurată.

Obligația de întreținere a părinților nu încetează în mod automat la împlinirea vârstei majoratului. Potrivit Codului Civil, aceasta se prelungește și după împlinirea vârstei de 18 ani în cazul copilului major care își continuă studiile, până la finalizarea acestora, însă fără a depăși vârsta de 26 de ani. Rațiunea acestei reglementări este aceea de a permite copilului să își finalizeze pregătirea profesională și să dobândească independența economică necesară.

Regimul juridic al obligației de întreținere diferă în funcție de vârsta beneficiarului. În cazul minorilor, aceștia beneficiază de o protecție juridică sporită, iar obligația părinților are un caracter prioritar și extins, fiind fundamentată pe responsabilitatea acestora de a asigura dezvoltarea și educarea copilului. În schimb, în cazul persoanelor majore, obligația de întreținere este supusă unor condiții mai restrictive, fiind condiționată de existența stării de nevoie și de imposibilitatea persoanei de a-și asigura mijloacele de existență prin muncă sau din alte resurse proprii.

Ce măsuri pot fi luate pentru a-l determina pe debitor să plătească indemnizația de întreținere?

În cazul în care persoana obligată la plata întreținerii (debitorul) nu își execută de bunăvoie obligația stabilită prin lege, prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească, creditorul are posibilitatea de a solicita executarea silită pentru recuperarea sumelor datorate. Executarea silită reprezintă mijlocul juridic prin care obligația de întreținere este adusă la îndeplinire în mod coercitiv, prin intermediul organelor de executare prevăzute de lege.

În practică, întrucât obligația de întreținere este stabilită, de regulă, sub forma unei prestații bănești periodice, cea mai frecvent utilizată modalitate de executare silită este poprirea veniturilor debitorului. Aceasta poate fi instituită asupra salariului sau asupra altor venituri cu caracter periodic și permite reținerea directă a sumelor datorate, în condițiile prevăzute de lege, până la acoperirea obligației de întreținere.

Atunci când poprirea nu poate fi aplicată sau nu este suficientă pentru recuperarea creanței, creditorul poate solicita executarea silită asupra bunurilor debitorului. În acest caz, pot fi urmărite atât bunurile mobile, cât și cele imobile, care pot fi valorificate prin procedurile prevăzute de lege în vederea acoperirii obligației restante. Deși această formă de executare este posibilă, în practică ea este utilizată mai rar decât poprirea veniturilor.

Neexecutarea cu rea-credință a obligației de întreținere poate atrage nu numai răspunderea civilă, ci și răspunderea penală. Potrivit art. 378 din Codul penal, infracțiunea de abandon de familie este săvârșită, printre altele, de persoana care, având obligația legală de întreținere, nu plătește cu rea-credință, timp de trei luni, pensia de întreținere stabilită prin hotărâre judecătorească sau se sustrage în orice alt mod de la îndeplinirea obligațiilor legale de sprijin față de persoana îndreptățită.

Pentru această infracțiune, legea prevede pedeapsa închisorii de la șase luni la trei ani sau pedeapsa amenzii, iar acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Totuși, legiuitorul încurajează executarea voluntară a obligației și după începerea procedurilor penale. Astfel, dacă debitorul își îndeplinește integral obligația înainte de finalizarea urmăririi penale, răspunderea penală este înlăturată. În situația în care plata este efectuată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, instanța poate dispune măsuri de individualizare mai favorabile, precum amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării acesteia, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei și de dispozițiile legale incidente.

„Art. 378. – Abandonul de familie

(1) Săvârşirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:

a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;

b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;

c) neplata, cu rea-credinţă, timp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale judecătorească, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel condamnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptăţite la întreţinere din partea victimei infracţiunii.

(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

(4) Fapta nu se pedepseşte dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile.

(5) Dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.”