Lupta pentru gazele din Mediterana de Est. Egiptul și Turcia vor să devină hub-uri regionale

Competiție pentru gazele naturale din estul Mediteranei. După ani în care disputele s-au concentrat asupra drepturilor de exploatare a zăcămintelor offshore, miza se mută acum spre infrastructura necesară pentru transportul, procesarea și comercializarea gazelor.

Controlul rutelor către piață devine la fel de important precum deținerea zăcămintelor

Descoperirea unor importante resurse de gaze naturale în estul Mediteranei a alimentat disputele privind delimitarea apelor teritoriale dintre Turcia, Grecia, Cipru, Libia și Egipt.

În prezent, însă, simpla deținere a unor zăcăminte nu mai este suficientă. Țările din regiune au nevoie de conducte, terminale și instalații de procesare pentru a putea transforma resursele în exporturi.

„Istoria Mediteranei de Est s-a schimbat de la «cine deține gazul» la «cine controlează căile de acces pe piață?»”, a explicat Cyril Widdershoven, reprezentant al companiei de consultanță Blue Water Strategy, potrivit El País.

Această schimbare oferă un avantaj statelor care au investit deja în infrastructura necesară pentru a conecta producătorii din regiune cu piețele externe.

Egiptul are un avantaj important datorită terminalelor de GNL

Egiptul pornește cu una dintre cele mai bune poziții. Este singura țară din regiune care dispune de instalații de lichefiere capabile să susțină exporturi de gaze naturale lichefiate (GNL) la scară largă.

Terminalele de la Idku și Damietta pot primi gaze naturale, pe care le transformă în GNL pentru a putea fi transportate ulterior cu navele către alte piețe.

Avantajul este greu de recuperat de concurenți. Construirea de la zero a unei infrastructuri similare ar putea dura aproape zece ani și ar necesita investiții estimate între 6 și 10 miliarde de dolari.

Instalațiile egiptene sunt deja folosite pentru gazele provenite din Israel, inclusiv din zăcămintele Leviathan și Tamar. Cipru a încheiat, la rândul său, un acord cu Egiptul pentru reexportarea propriilor gaze naturale.

Egiptul și-a mărit și capacitatea de regazificare prin închirierea unor nave plutitoare specializate, care permit transformarea GNL importat înapoi în stare gazoasă.

Poziția favorabilă a Egiptului vine însă cu o serie de vulnerabilități. Fluxurile de gaze provenite din Israel au fost afectate de conflictele regionale.

În același timp, producția internă egipteană a scăzut, iar consumul a crescut. În aceste condiții, o parte importantă a infrastructurii energetice trebuie folosită pentru satisfacerea cererii interne, ceea ce limitează capacitatea țării de a se concentra exclusiv asupra rolului de centru regional pentru exporturi.

Turcia vrea să devină un nod energetic între Europa, Rusia și Orientul Mijlociu

Turcia urmează o strategie diferită. Ankara încearcă să transforme țara într-un hub regional prin diversificarea furnizorilor, dezvoltarea gazoductelor, majorarea producției interne și extinderea capacităților de stocare.

Unul dintre principalele avantaje ale Turciei este poziția geografică. Țara se află între Rusia, Europa și Orientul Mijlociu, iar relațiile cu Rusia și Iran îi oferă acces la surse importante de energie.

Turcia dispune și de cinci terminale de regazificare și investește în exploatarea zăcămintelor descoperite în Marea Neagră. În paralel, Ankara și-a diversificat importurile și încearcă să își consolideze poziția de furnizor pentru Europa.

Principalul obstacol ar putea fi însă încrederea partenerilor europeni.

„Adevărata provocare nu este infrastructura, ci credibilitatea”, susține Widdershoven.

Acesta avertizează că Turcia riscă să fie percepută de statele europene drept un centru prin care gazele rusești sunt redirecționate către alte piețe.