Din cuprinsul articolului

Dragoș Huru: Vânzarea acțiunilor la companiile de stat pentru a acoperi deficitul este o strategie de casă de amanet care condamnă viitorul economic

Într-o analiză detaliată, Dragoș Huru, profesor de economie și Director al Departamentului de Economie și Politici Economice din cadrul ASE București, trage un semnal de alarmă critic asupra intenției guvernului de a lista noi pachete de acțiuni ale companiilor de stat.

În mesajul său postat pe LinkedIn, intitulat „Criza măgarului lui Buridan în economia României”, el avertizează că privatizarea parțială, în absența unei strategii de reformă reală, nu este decât o metodă disperată de a masca ineficiența fiscală, riscând să arunce România într-un „cerc vicios al sărăciei”.

Retorica economică a momentului pare blocată între amintirea traumatică a privatizărilor netransparente din anii ’90 și nevoia acută de a cârpi un buget de stat aflat sub presiunea deficitului. Pentru Dragoș Huru, abordarea actuală este „cel puțin absurdă”, amintind de transformarea binelui social în bunăstare personală restrânsă care a marcat tranziția românească.

Analiza sa nu se rezumă însă la critici politice, ci apelează la fundamentele filosofiei aristoteliene și ale managementului public modern pentru a demonta mitul conform căruia proprietatea privată este „panaceul universal”.

Statul român repetă erorile trecutului și confundă vânzarea de active cu o strategie de reformă sustenabilă

Profesorul Dragoș Huru subliniază o carență gravă de viziune în actualele planuri guvernamentale. În opinia sa, simpla intenție de a vinde acțiuni, fără a declara o strategie clară de reformă pentru companiile vizate, este un act de o superficialitate periculoasă.

„Este greu de identificat ce anume ne interesează: nu avem informații financiare despre companii, nu știm ce o să se întâmple cu companiile care nu merg”, afirmă acesta, subliniind că speranța că firmele neperformante se vor desființa de la sine este o utopie.

Mai grav, expertul ASE identifică o asemănare îngrijorătoare cu strategiile iraționale din perioada comunistă târzie, când Nicolae Ceaușescu vindea orice resursă pentru a-și atinge obiectivele personale, un drum care nu poate avea decât un „final nefericit”.

Problema centrală nu este doar actul vânzării în sine, ci contextul de „haloimăs public” și dezorientare, unde intuițiile personale needucate ale decidenților politici sunt prezentate drept strategii economice. În acest vid de informație și logică, orice analiză critică este condamnată politic, fără ca scopul adevărului să mai fie relevant pentru cei care iau deciziile.

Eficiența companiilor publice nu se măsoară doar în profitul contabil, ci în stabilitatea sistemelor de pensii și securitate

O eroare fundamentală a economiștilor de conjunctură este aplicarea acelorași criterii de evaluare pentru companiile de stat și cele private. Dragoș Huru explică faptul că agenții economici de stat sunt categorii speciale, a căror eficiență nu este neapărat sinonimă cu profitabilitatea brută. Aceste entități produc adesea bunuri care nu pot fi tranzacționate ușor sau a căror valoare se întinde pe generații.

„Există numeroase exemple în care statele realizează venituri prin companiile pe care le dețin, mergând până la instituirea de monopoluri de stat pentru a asigura sustenabilitatea financiară a sistemelor de asigurări sociale – pensii – pe termen lung”, punctează profesorul Dragoș Huru.

El dă exemplul securității militare sau al serviciilor publice esențiale, unde o firmă privată ar impune prețuri prohibitive pentru a-și recupera investiția rapid. Prin urmare, renunțarea la aceste active în numele unui „management slab” este o eschivă de la responsabilitatea politică. Un profit scăzut poate fi, de fapt, costul asumat al unui beneficiu social care menține coeziunea unei națiuni.

Managementul privat impus politic a eșuat și a devenit un dezastru strategic pentru marile companii de stat

De ani de zile, mantra „managementului privat” în companiile de stat a fost vândută publicului ca fiind soluția magică pentru corupție și ineficiență. Dragoș Huru demolează această teorie, catalogând schema numirii managementului privat drept un „dezastru strategic” în lipsa unei evaluări reale a politicilor publice. Departe de a eficientiza, această metodă a servit deseori doar la transferul de influență, fără a rezolva problemele structurale.

Reforma reală, în viziunea profesorului de economie, ar trebui să însemne eficientizarea cheltuielilor și rescalarea celor care pot genera creștere, nu doar tăierea arbitrară de fonduri.

În România, „reforma” a fost adesea confundată cu subfinanțarea educației și a infrastructurii, în timp ce cheltuielile prioritare sunt decise de politicieni fără expertiză, conform propriei lor pregătiri limitate. Huru avertizează că acest „activism fără perspectivă” nu generează politici publice, ci doar polarizare socială și un declin al calității serviciilor de bază.

Externalizarea serviciilor către firme de casă maschează costurile reale și pregătește terenul pentru vânzări la preț de dumping

Una dintre cele mai insidioase practici identificate în analiza profesorului este „aruncarea costurilor”. În loc să reorganizeze cheltuielile ineficiente, statul înființează entități separate sau mută angajații și activele pentru a ascunde problemele reale. Această tactică a fost vizibilă în cazuri istorice precum falimentul Parmalat sau crearea Petromservis înainte de privatizarea Petrom.

„În practică, externalizarea poate duce la situații în care aceleași servicii sunt realizate de aceiași oameni, dar prin firme private apropiiate decidenților, la costuri mai mari”, explică Dragoș Huru.

Rezultatul este un sabotaj controlat: compania mamă este devalorizată artificial prin mutarea activelor valoroase către interpuși, pentru ca în final să fie vândută la un preț scăzut sub pretextul că nu este profitabilă.

Economia reală este complexă, iar profesorul subliniază că nu există o „piatră filosofală” sau o strategie universală, ci doar nevoia de specialiști – ingineri, economiști, avocați – care să lucreze pentru interesul public, nu pentru grupuri de interese.

Acoperirea deficitului bugetar prin bursă sacrifică resursele strategice pentru un avantaj temporar de scurtă durată

Argumentul guvernului că listarea acțiunilor va acoperi găurile din buget este comparat de profesorul Huru cu gestul disperat de a merge la o casă de amanet. „La amanet, bunurile sunt evaluate sub valoarea lor reală; în mod similar, vânzarea de acțiuni realizată sub presiune duce, de regulă, la obținerea unui preț inferior”, avertizează acesta.

România nu se află într-o situație disperată care să justifice lichidarea activelor care produc profit chiar și în condiții de management mediocru.

Impactul unei astfel de decizii este devastator pe termen lung. Când statul vinde participații în companii care exploatează resurse strategice, el pierde nu doar dividendele viitoare, ci și capacitatea de a interveni în economie, atrage atenția Dragoș Huru.

„Deficitul poate părea rezolvat pe termen scurt, dar, în anul următor, problemele pot deveni mai mari: prețurile bunurilor din aceste sectoare pot crește, iar statul își pierde spațiul de politică economică”, explică expertul.

Practic, se finanțează consumul curent prin vânzarea „argintăriei familiei”, o greșeală fundamentală care nu elimină cauza deficitului, ci doar amână deznodământul, făcând împrumuturile viitoare mult mai scumpe.

România trebuie să prioritizeze fondurile europene și aderarea la OECD în locul privatizărilor netransparente

În încheierea analizei sale, Dragoș Huru propune o alternativă rațională la febra privatizărilor: concentrarea pe angajamentele europene și pe atragerea banilor din PNRR și alte mecanisme financiare. Miza este colosală, aproximativ 50 de miliarde de lei, sumă care ar putea echilibra balanța financiară fără a sacrifica proprietatea publică strategică.

Dezvoltarea ar trebui să se bazeze pe principiul liberalismului românesc interbelic – „prin noi înșine” – adaptat desigur la contextul integrării europene. Aceasta înseamnă valorificarea resurselor proprii prin prelucrare avansată, nu prin exportul de materii prime sau vânzarea companiilor care le gestionează. În plus, o piață bursieră precum cea a României, cu tranzacții zilnice modeste, nu poate absorbi pachete de acțiuni de miliarde de lei fără a suferi șocuri care să scadă și mai mult prețul de vânzare.

„Miza este menținerea credibilității externe și evitarea riscului de a compromite parcursul de aderare la OECD”, conchide profesorul Huru. Mesajul său este clar: un stat eficient nu este unul care se desființează prin vânzarea funcțiilor sale, ci unul care își exercită rațiunea și moralitatea pentru a îmbunătăți sistemul în beneficiul colectivității, nu pentru a oferi soluții de moment unor probleme structurale profunde.

Postarea integrală de pe LinkedIn a profesorului Dragoș Huru

„Este cel puțin absurd să uităm „privatizarea” din anii ’90. Privatizarea bunurilor şi fondurilor publice cu scopul transformării binelui social în bunăstare personală restrânsă. Alergăm atât de mult după certitudini ale evoluțiilor economice, refuzând să acceptăm că nu suntem complet dezorientați ca celebrul dobitoc care personalizează diferite personaje reale în celebra pildă în care el nu se putea decide ce nevoie îi este mai mare: setea sau foamea sau care căpiţă de fân este mai mare atunci când acestea sunt substanţial identice.

Eu cred că putem să fim inspirați pe deplin de Aristotel și să realizăm că fericirea este rezultatul unui proces continu de manifestare conștientă a rațiunii, chiar și în subiecte publice trăite prin emoții până în praguri de manifestare viscerală. În sensul lui Aristotel, o viață mai bună este posibilă doar atunci când omul desfășoară activități intelectuale și morale în cadrul colectivității, şi după ce am răspuns unei invitaţii la o emisiune Tv am început să am chef de scris…

Trebuie, astfel, să declar că scriu astăzi despre subiectul eventualei vânzări de acțiuni la companii de stat, fără să cred că mă refer la aceeași strategie ca aceea a lui Nicolae Ceaușescu, de a vinde orice pentru propriile sale obiective iraționale, strategie care nu poate avea decât un final nefericit.

În lipsa declarării unei strategii de reformă pentru companiile de stat, ci doar a acestei intenții strategice, este greu de identificat ce anume ne interesează: nu avem informații financiare despre companii, despre toate; nu știm ce o să se întâmple cu companiile „care nu merg” (este absurd să credem că vor fi desființate de la sine). E o iniţiativă riscantă deoarece haloimăsul public şi dezorietarea cu pretenţii explicative ale unei intuiţii personale needucate prin studio condamnă ca fiind motivate abscons politic imediat oricare analiză cu fir epic şi perspectivă de înţelegere fără ca actul condamnării să aibă scop stabilirea adevărului din expunerea lapidary identificată ca fiind nepotivită cu mantra în care te declare loial ca o confuzie a apetenţei faţă de aceleaşi idei.

Companiile de stat prezintă o categorie specială de agent economic, deoarece apreciere a eficienței diferă de profitabilitatea firmei private. Ele produc nu doar venituri pentru statele care le dețin (și aici pot fi date foarte multe exemple în care statele realizează venituri prin companiile pe care le dețin, în unele cazuri atât de consistente încât se ajunge la situații de tip „paradis fiscal”, nemaifiind nevoie de perceperea de taxe; pot fi date numeroase exemple în care se merge până la instituirea de monopoluri de stat pentru a se asigura, prin companiile publice, sustenabilitatea financiară a sistemelor de asigurări sociale – pensii – pe termen lung), ci produc și bunuri care ori nu pot fi tranzacționate (este dificil de stabilit un preț pentru securitatea militară, dacă este pace și pare că nu este nevoie de armată), ori au o valoare financiară de revenire nivelată pe mai multe perioade de timp, care, în cazul firmei private, presupune actualizarea valorii și stabilirea unui preț foarte ridicat.

Ipotezele de management slab, motivate de foarte multe ori prin pierderi financiare şi profituri slabe trebuie interpretate atât sub aspectele menţionate punând problema renunţării la beneficiul social şi nu poate fi analizată prin refuzarea asumării responsabilităţii politice ce se transferă în timp, în şiruri continue de guverne separate; alfel rămânem că în celebrul banc în care prin organizarea succesivă nu se rezolvă problema.

Proprietatea privată nu este un panaceu universal; Managementul privat la unele dintre companiile în care statul deţine pachetul majoritar nu a rezolvat situaţia eficienţei acestora, sau a avut succes; schema numirii de management privat la companiile de stat, în lipsa unei evaluări reale a aceste strategii de politică publică, îmi permit să o văd ca fiind un dezastru strategic.

Reforma înseamnă eficientizarea cheltuielilor, eliminarea celor neperformante și rescalarea celor care pot genera creştere de eficienţă. Din acest punct de vedere, „reforma” la noi în România a constat doar în tăierea finanțării educației și limitarea investițiilor în infrastructura publică a statului (domenii care, oricât de slab ar produce rezultate, tot au efecte utile), concomitent cu neafectarea cheltuielilor pentru ceea ce, în multe cazuri, se consideră, în mod discutabil, fără expertiza necesară, ca fiind priorități de investiţii, practic fiind conforme doar cu meseria și pregătirea politicianului decident care decide oportunitatea strictă fără perspective în politica general de dezvoltare pe termen lung.

Această perspectivă de reformă îşi confirmă perspectiva eronată fiind vorba doar de activism fără perspectivă; activismul prin excelenţă ce nu grantează concretizarea în politici publice şi poate deveni polarizant social.

Dacă vrei reformă, trebuie să tai sau să reorganizezi cheltuielile, nu posturile sau salariile. Altfel, produci efecte negative exact acolo unde capacitatea de reacție este redusă. De regulă, aceste sectoare includ activități cu forță de muncă specializată, legată de active economice localizate — adică servicii care nu pot funcționa eficient decât în sistem public sau comunitar (asistență socială, întreținerea parcurilor etc.).

Mai mult, „aruncarea costurilor” este o practică frecventă: se înființează companii separate care preiau cheltuielile, mascând astfel problema reală. Acest lucru înseamnă, de fapt, ascunderea angajărilor sau a costurilor — așa cum s-a întâmplat când forțele armate au fost reduse formal, iar anumite structuri au fost mutate între instituții, sau în cazuri precum falimentul Parmalat, ori crearea Petromservis în locul reformării reale a Petromului.

În loc să se corecteze problemele, activitățile și angajații au fost mutați pe alte entități, iar în final compania a ajuns să fie vândută la un preț scăzut. O altă metodă este externalizarea cheltuielilor. În practică, aceasta poate duce la situații în care aceleași servicii sunt realizate de aceiași oameni, dar prin firme private apropiate decidenților, la costuri mai mari. Deși externalizarea poate aduce eficiență în anumite condiții, nu este o soluție universală și nici nu funcționează în orice context.

Economiștii nu dispun de o „piatră filosofală”. Nu există o metodă sau o strategie care să funcționeze în orice situație. Economia reală este extrem de complexă și nu poate fi gestionată pe baza unor intuiții superficiale. Chiar și cele mai bune idei de afaceri au nevoie de specialiști — economiști, ingineri, avocați — pentru a fi implementate corect și pentru a genera rezultate.

Dacă vorbim serios despre reformă, atunci trebuie să ne întrebăm și ce venituri poate genera statul, mai ales în condițiile unei colectări fiscale slabe. Pierderea de bunăstare cauzată de neîncasarea taxelor este, de multe ori, mai mare decât cea produsă de cheltuieli ineficiente. Ce ne împiedică, atunci, să începem reforma de aici? Cel mai probabil, perspectiva politică.

Sunt de părere că statul român este un stat amplu, care trebuie eficientizat, dar acest lucru nu se întâmplă în mod magic prin desființare. Ce sens ar avea un stat fără funcții? În mod inevitabil, ar apărea nevoia unui alt stat care să le îndeplinească — unul în care ai fi fie cetățean, fie un fel de „expat” într-un sistem impropriu. Omul politic are responsabilitatea de a îmbunătăți „răul”, în sensul proverbul „rău cu rău, dar mai rău fără rău”, nu de a-l elimina spectaculos, dintr-un impuls de moment sau din lipsa unor soluții reale, comparabile cu o intervenție precisă.

În acest context, prezentarea vânzării de acțiuni la companii care, în mod esențial, ar genera profit chiar și în condiții de management slab, ca pe o soluție în sine — și nu ca rezultat al unei strategii coerente de revitalizare economică — ridică semne de întrebare și poate sugera existența unor intenții mai puțin transparente. Acoperirea deficitului bugetar printr-o astfel de măsură seamănă cu vânzarea bunurilor valoroase la o casă de amanet: poate indica fie slăbiciune, fie disperare. Or, economia României nu se află într-o situație disperată. La amanet, bunurile sunt evaluate sub valoarea lor reală; în mod similar, vânzarea de acțiuni realizată sub presiune duce, de regulă, la obținerea unui preț inferior valorii reale.

Atunci când sunt vândute participații în companii care exploatează resurse strategice și care au perspective solide de profit pe termen lung, pierderea dintre valoarea reală și suma încasată devine semnificativă — mai ales dacă decizia este luată în grabă, pentru a acoperi un deficit imediat. O asemenea soluție oferă, cel mult, un avantaj temporar. Deficitul poate părea rezolvat pe termen scurt, dar, în anul următor, problemele pot deveni mai mari: prețurile bunurilor din aceste sectoare pot crește, iar statul își pierde capacitatea de intervenție. Astfel, spațiul de politică economică se restrânge.

Nu rezonez cu abordările care susțin reducerea drastică a rolului statului în economie. Mă atrage mai degrabă tradiția liberalismului românesc interbelic, exprimată prin principiul „prin noi înșine”. Totuși, este important de precizat că astfel de analize nu trebuie confundate cu poziții politice. Chiar dacă, în contextul actual al integrării economice europene, această viziune nu mai poate fi aplicată în forma ei originală, ea rămâne un reper relevant pentru ideea de dezvoltare bazată pe resurse proprii și pe valorificarea lor prin forme avansate de prelucrare.

Deoarece am vorbit despre posibile intenții ascunse, trebuie să precizez că nu mă refer la speculații nedemonstrate, care ar rămâne doar afirmații tendențioase. Suspiciunea mea este mai degrabă legată de încălcarea unui principiu economic clar: acela că nu finanțezi consumul prin cheltuială publică decât în contexte bine justificate, precum politici prociclice asumate, nu ca metodă de a masca incapacitatea de a reduce sau elimina deficitul.

În acest sens, acoperirea deficitului prin vânzarea de active nu rezolvă problema de fond. Inflația poate continua să crească, iar deficitul bugetar real se poate adânci, chiar dacă, pe termen scurt, datoria publică nu pare să crească. Pe termen lung, un stat care își pierde activele profitabile devine mai vulnerabil: capacitatea sa de plată scade, ceea ce duce la împrumuturi mai scumpe. În același timp, nevoia de împrumut nu dispare, pentru că problemele structurale nu sunt rezolvate. Mai mult, scade și capacitatea de a contracta împrumuturi pentru investiții și dezvoltare. Astfel se conturează un cerc vicios al sărăciei.

Această perspectivă nu este lipsită de fundament, mai ales în condițiile în care lipsesc răspunsuri la întrebări esențiale: cum vor fi implementate planuri reale de revitalizare managerială a companiilor, cum va fi combătută corupția invocată frecvent în cazul firmelor de stat, cum vor fi gestionate eventualele pierderi de locuri de muncă, și cum va fi reprezentat interesul statului în guvernanța acestor companii. În prezent, intenția de vânzare a unor pachete de acțiuni este prezentată netransparent, iar răspunsurile la aceste întrebări nu sunt accesibile publicului.

În cazul capitalului public, astfel de clarificări ar trebui să fie explicite și ușor de verificat. În plus, dimensiunea operațiunii ridică probleme practice: vânzarea unor pachete de aproximativ 8 miliarde lei într-o piață cu o capitalizare de 250–300 miliarde lei și cu tranzacții zilnice de 70–150 milioane lei va avea, în mod inevitabil, un impact asupra pieței și poate afecta negativ succesul listării.

În aceste condiții, preocupările reale pentru reformă ar trebui să fie completate faţă de cele nunţate mai devreme să se concentreze mai degrabă pe respectarea angajamentelor asumate pentru accesarea fondurilor europene disponibile.

Miza este semnificativă, de ordinul a aproximativ 50 de miliarde de lei, iar o astfel de direcție ar permite o pregătire mai solidă pentru viitoarele exerciții financiare ale Uniunii Europene. Din perspectivă politică, există și aici un obiectiv important: menținerea credibilității externe și evitarea riscului de a compromite parcursul de aderare la OECD. Acest lucru impune mai multă atenție, coerență și responsabilitate în deciziile economice majore”, scrie Dragoș Huru, profesor de economie și Director al Departamentului de Economie şi Politici Economice din cadrul ASE București.