Alex Coita: România plătește seară de seară prețul lipsei unei strategii energetice coerente

România produce suficientă energie la prânz, dar ajunge să importe scump în fiecare seară, susține analistul politic Alex Coita. Într-o analiză dedicată vulnerabilităților sistemului energetic, el susține că adevărata problemă nu este lipsa capacităților instalate, ci absența unei planificări care să asigure energie disponibilă în orele de vârf.

Alex Coita: România plătește seară de seară prețul unei strategii energetice eșuate

Analistul politic Alex Coita susține că vulnerabilitățile actuale ale sistemului energetic românesc reflectă eșecul strategiei statului de a sincroniza închiderea unor capacități de producție cu punerea în funcțiune a unor noi surse de energie controlabilă. Într-o analiză publicată marți, 4 august, pe blogul său, acesta afirmă că problema nu este lipsa investițiilor sau a capacităților instalate, ci incapacitatea autorităților de a asigura energie disponibilă în intervalele de consum maxim.

Coita oferă ca exemplu evoluția Sistemului Energetic Național din 3 august. Potrivit acestuia, la prânz România producea suficientă energie pentru consum și export, însă în cursul serii producția internă a scăzut sub nivelul cererii, ceea ce a obligat țara să importe aproximativ 2.700 MW la prețuri de peste opt ori mai mari decât cele din timpul zilei.

Analistul susține că această situație evidențiază diferența dintre puterea instalată și capacitatea reală a sistemului de a furniza energie în momentele critice. În opinia sa, seceta, nivelul redus al Dunării și problemele de la Cernavodă nu au creat vulnerabilitatea actuală, ci doar au făcut-o vizibilă.

Alex Coita: Statul închide capacități energetice înainte de a avea cu ce să le înlocuiască

Alex Coita afirmă că statul dispune de un calendar clar pentru retragerea unor capacități de producție, în special pe cărbune, însă nu are un calendar la fel de ferm pentru finalizarea investițiilor care ar trebui să le înlocuiască. El amintește că retragerea unor grupuri pe lignit este programată pentru sfârșitul lunii august 2026, în timp ce noile centrale pe gaze și alte proiecte energetice majore sunt estimate să intre în funcțiune abia în 2027 sau chiar mai târziu.

Analistul mai susține că autoritățile prezintă drept un succes numărul mare de proiecte regenerabile care au obținut avize tehnice de racordare, însă aceste capacități nu reprezintă centrale deja construite și disponibile pentru producție. În plus, chiar și noile parcuri fotovoltaice contribuie în principal la surplusul de energie din timpul zilei, fără a rezolva deficitul din orele de seară, în lipsa unor investiții în stocare, rețele și flexibilitatea consumului.

În analiza sa, Coita argumentează că România are nevoie de un mix echilibrat între hidroenergie, energie nucleară, gaze naturale, surse regenerabile și capacități de stocare, fiecare având un rol distinct în funcționarea sistemului. El consideră că retragerea grupurilor pe cărbune ar trebui decisă exclusiv pe baza unor evaluări publice privind adecvanța sistemului și securitatea energetică.

Analistul critică și apelurile autorităților către populație și industrie de a reduce consumul în orele de vârf, apreciind că într-o piață matură flexibilitatea consumului trebuie remunerată prin mecanisme contractuale și nu bazată pe apeluri voluntare.

Totodată, acesta susține că lipsa de transparență în privința deciziilor privind funcționarea Unității 2 de la Cernavodă și conducerea interimară a Ministerului Energiei afectează încrederea în gestionarea sistemului energetic.

În opinia lui, România ar trebui să introducă un calendar public de adecvanță energetică, actualizat zilnic de Transelectrica, care să prezinte capacitatea efectiv disponibilă, nivelul rezervelor și riscurile pentru următoarele zile. Din acesta ar trebui să rezulte măsuri precum licitații pentru flexibilitatea consumului, rezerve strategice și prioritizarea investițiilor în stocare și infrastructură.

Analistul concluzionează că România nu trebuie să aleagă între securitate energetică, prețuri competitive și decarbonizare, ci să coordoneze aceste obiective printr-o planificare coerentă. În caz contrar, avertizează el, situațiile din vara anului 2026 riscă să se repete, inclusiv în sezonul rece, când consumul este mai ridicat, iar producția din surse fotovoltaice este mult mai redusă.

„Banii pentru corectarea acestei situații există în Fondul pentru Modernizare, în PNRR și în programele de investiții ale companiilor energetice; ceea ce lipsește este conversia lor rapidă și disciplinată în megawați disponibili la ora potrivită. România a arătat că știe să anunțe finanțări, să semneze contracte și să evalueze proiectele, dar continuă să măsoare succesul după punctul de intrare, nu după momentul finalizării. Un contract de finanțare nu echilibrează sistemul, un aviz tehnic de racordare nu livrează energie, iar o centrală aflată la 70% stadiu fizic este, în seara în care ai nevoie de ea, fix la fel de indisponibilă ca una a cărei construcție nu a început încă.

De aceea, România are nevoie de un calendar unic și opozabil de adecvanță, în care nicio capacitate controlabilă să nu fie retrasă fără ca statul să publice exact prin ce combinație de producție, stocare, import garantat și reducere contractată de consum îi acoperă funcția, iar fiecare proiect de înlocuire să aibă borne tehnice verificabile, responsabil nominal și consecințe administrative atunci când întârzie. Nu este un argument pentru suspendarea decarbonizării, ci pentru trecerea ei din registrul contabil, în care se numără megawații închiși și banii alocați, în registrul fizic al sistemului, în care se numără megawații care pot răspunde într-o anumită secundă.

Primul instrument al acestei abordări nu trebuie să fie o nouă strategie de două sute de pagini, ci un tablou public de adecvanță pentru următoarele 7 și 14 zile, actualizat zilnic de Transelectrica și elaborat pe baza consumului prognozat, capacității efectiv disponibile pe fiecare tehnologie, debitele și rezervele hidro, nivelul de încărcare al bateriilor, rezervele de sistem și capacitatea de import rămasă. Un asemenea tablou ar costa mai puțin decât o singură seară de import la preț de vârf și ar face mai mult pentru calitatea politicii energetice decât încă o rundă de declarații, pentru că ar obliga fiecare actor să discute despre aceeași marjă de siguranță, nu despre propria selecție de cifre.

Din el ar trebui să decurgă licitații recurente pentru a răspunde nevoilor de consum, o rezervă strategică limitată și transparentă acolo unde studiile o justifică, priorități de racordare pentru proiectele care aduc stocare sau consum controlabil în nodurile congestionate, reguli care încurajează agregarea micilor producători și o structură permanentă de analiză care testează scenarii de secetă, caniculă, indisponibilitate nucleară și import limitat. Dacă statul poate devia în câteva zile un braț al Dunării pentru a proteja funcționarea Cernavodă, nu există nicio explicație acceptabilă pentru faptul că, în ani întregi, nu poate contracta câteva sute de megawați de flexibilitate și nu poate publica o prognoză clară a riscului.

Fără această schimbare, august 2026 nu va rămâne o excepție, ci va deveni modelul crizelor următoare, iar testul cel mai dur poate veni în ianuarie, când vârful se mută spre ora 18, producția fotovoltaică este mult mai mică, consumul este structural mai mare, iar capacitățile retrase la sfârșitul verii nu mai sunt disponibile. Atunci vom auzi din nou că situația este produsul unui cumul imposibil de anticipat — ger, lipsă de vânt, o avarie, importuri scumpe — deși tocmai modelarea acestor riscuri este treaba celor care trebuie se ocupă cu planificarea energetică.

România nu trebuie să aleagă între securitate, preț competitiv și decarbonizare, ci să înceteze să le administreze separat, în calendare care nu comunică între ele și sub o răspundere politică ce se dizolvă de la un interimat la altul. Energia ieftină rămâne baza unei economii competitive, dar energia cu adevărat scumpă nu este aceea produsă de o anumită tehnologie, ci aceea pe care statul o considera disponibilă și o descoperă, în ora critică, blocată în alt nod, dependentă de altă vreme sau existentă numai într-o prezentare.

Între orele 20 și 23 nu se dă ora exactă doar pentru sistemul energetic; se decide dacă statul român este capabil să lege o decizie de astăzi de consecința ei de mâine. Deocamdată, calendarul închiderilor spune că știm foarte bine ce dispare. Factura serii ne arată că nu știm încă, cu aceeași precizie, ce îi ia locul”, a scris Coita pe blogul personal.