Adrian Sârbu a fost membru al Partidului Comunist Român: Pentru mine, opțiunea fugii nu exista
„Evenimentul Zilei” și Aleph News vă prezintă o mărturie unică despre Revoluția din decembrie 1989. La Revoluție, Adrian Sârbu avea 34 de ani și lucra ca regizor la Studioul Sahia. Imediat după spargerea mitingului lui Nicolae Ceaușescu din 21 decembrie 1989, Sârbu a plecat spre Piața Universității cu camera de filmat, acționând inițial ca „un martor” care a documentat vizual evenimentele sângeroase de la Baricadă, dar și din interiorul C.C. Ulterior, Sârbu s-a alăturat noilor structuri de putere formate în jurul Frontului Salvării Naționale, devenind un personaj-cheie în comunicare.
În prima parte a podcastului publicat marți, 23 decembrie 2025, pe canalul de YouTube „HAI România!”, Adrian Sârbu, Ionela Bănărescu și Dan Andronic reconstituie atmosfera sufocantă a anilor ’80 și momentul declanșării Revoluției Române. Discuția lor culminează cu ziua de 21 decembrie 1989 în București – momentul în care Sârbu decide să ia camera de filmat și să iasă în stradă. Aflăm cum s-a văzut spargerea mitingului oficial, cine au fost primii oameni care au strigat „Libertate!” la Universitate și cum frica a fost înlocuită, pentru prima dată, de o solidaritate nesperată.
Potrivit relatării lui Sârbu, în decembrie 1989 avea 34 de ani și lucra ca regizor de film documentar. După spargerea mitingului lui Nicolae Ceaușescu din 21 decembrie, a ieșit în stradă cu camera de filmat, ajungând în zona Pieței Universității și documentând violențele de la Baricadă, dar și evenimentele din interiorul Comitetului Central. Inițial s-a considerat un simplu martor al Revoluției, însă ulterior s-a alăturat structurilor de putere coagulate în jurul Frontului Salvării Naționale, unde a jucat un rol important în zona de comunicare.
Sârbu a descris anii ’80 drept o perioadă sufocantă, în care se simțea profesional inutil într-un sistem pe care l-a comparat cu o „pușcărie”. Deși realiza numeroase filme, a explicat că libertatea de creație era sever limitată, iar sentimentul dominant era cel al lipsei de perspectivă. A recunoscut că a realizat documentare premiate, inclusiv unul care prezenta condițiile grele de trai ale tinerilor din căminele de nefamiliști, însă a subliniat că nu își revendică merite deosebite pentru activitatea sa de dinainte de 1989.
În discuție a apărut și subiectul emigrării. Adrian Sârbu a explicat că a luat în calcul varianta fugii din țară, așa cum au făcut mulți români, dar a renunțat din cauza familiei și a convingerii că nu și-ar fi putut practica profesia în străinătate. A ales, în schimb, să rămână în România și să supraviețuiască, după cum a spus, cu „un minim de demnitate”, într-o societate rigid ierarhizată între nomenclatură, o zonă de jos prosperă dar marginală și o masă largă lipsită de șanse reale de afirmare.
Întrebat direct despre apartenența politică, Adrian Sârbu a confirmat că a fost membru al Partidului Comunist Român.
Adrian Sârbu: – Eu eram un dizident, dar care nu se exterioriza și niciodată. Am avut exprimări amendate de diverși cetățeni. Sunt acte de dizidență, nu? Eu eram un om, Dane, inutil. Meseria mea era inutilă. Nu poți să fii cineast și să lucrezi într-o lume care e „o pușcărie” sau îți asumi că ești un propagandist. Eu asta nu puteam.
Dan Andronic: – Ai documentare premiate, le-am văzut eu, am citit despre ele în revistă, nu erau vreo trei, patru? Ai avut unul premiat chiar de Nicușor Ceaușescu.
Adrian Sârbu: – Da. Da. Un documentar care arăta cum tinerii din căminele de nefamiliști trăiesc în niște gulaguri.
Dan Andronic: – Adică un documentar dur.
Adrian Sârbu: – Cât a cât s-a putut, Dane. Iarăși, nu îmi asum niciun fel de merit pentru viața mea dinainte de ’89, decât că mi-am dorit să trăiesc în libertate și să mă realizez profesional, lucru care mi-a fost imposibil. O să spui, „Domnule, ai trăit, erai cineast la Studiul Sahia, făceai ce voia.”
Dan Andronic: – Îți luai leafa, făceai ce voiai. Nu cred că cu programul stăteai cum voiai tu.
Adrian Sârbu: – Chiar eram un om liber. Munceam foarte mult, făceam multe, multe filme. Nu, nu din astea de documentare, că astea trebuia să fie cu Nea Nicu. Făceam filme de poliție, de protecția muncii, exerciții interesante de cinema, dar filmul cel mai greu pe care îl trăiam era seara acasă când mă așezam la mașina de scris care era înregistrată la poliție, pardon, la miliție.
Dan Andronic: – Nu pot să văd asta. Asta nu mi-ai spus și am stat de vorbă mult. Și ce spuneai? Îți exprimai admirația pentru…?
Adrian Sârbu: – Nu, încercam să explic. Încercam să explic, domnule, cum ar trebui reparată România? Evident că te apucai să le scrii și le tocai după aia.
Ionela Bănărescu: – Totuși, în anii ’80, atunci când s-a deteriorat foarte tare viața românilor, să știți că erau foarte mulți care nu trăiau decât făcându-și planuri cum să evadeze din această „pușcărie”.
Adrian Sârbu: – E adevărat, Ionela. Și eu am avut aici opțiune că Dan mă face pe mine personaj principal al acestei seri. Mulțumesc. Am avut o opțiune să plec, să fug, da? Sau să rămân și m-a ținut gândul că profesia n-o să pot să mi-o să mi-o fac afară. Și mă gândeam doar la Dan Nuțu care a ajuns în America, un mare actor român și internațional, și a doua zi ca să trăiască s-a dus șofer de taxi. Nici măcar n-aveam carnet de șofer să pot face taximetrie. Da. Dincolo de faptul că aveam o familie pe care, din slăbiciune, hai să spunem din slăbiciune, nu din altceva, nu puteam s-o las. Deci, pentru mine, opțiunea fugii nu exista.
Nu exista decât opțiunea unei supraviețuiri în minimum de demnitate posibil în care trăgeai după tine acest sentiment de inutilitate. Acest sentiment îngrozitor de inutilitate într-o societate care era perfect structurată. Avea trei nivele de societatea românească comunistă. Avea nivelul nomenclaturii la care nu puteai să aspiri. Da. Aveai un nivel de jos foarte interesant al celor care nu se supuneau legii și care în principal erau infractori de diverse feluri, că erau avocați, bișnițari, chelneri, gestionari, recepționeri, oameni care o duceau chiar bine. Între cele două nivele nu exista ceva, Dane, dar relația dintre cei de sus și cei de jos era foarte interesantă și foarte simbiotică.
Dan Andronic: – Ai fost membru de partid?
Adrian Sârbu: – Da.
Dan Andronic: – Al Partidului Comunist Român, ca să fie clar că poate lumea.
Adrian Sârbu: – Am fost.
Adrian Sârbu a sperat că va putea face ceva bun pentru România ca membru al Partidului Comunist Român
El a precizat că s-a înscris în partid în anii ’70, pe vremea când era student, și că decizia a fost una asumată. Potrivit explicațiilor sale, la acel moment credea sincer că România ar putea urma o altă direcție decât cea în care a ajuns după 1980 și că, din interiorul partidului, ar fi putut contribui la o schimbare pozitivă.
A respins ideea că înscrierea ar fi fost un simplu gest de oportunitate, deși a admis că refuzul ar fi dus la o marginalizare profesională severă și la excluderea din mediul cinematografic.
Sârbu a mai arătat că instinctul libertății și capacitatea de a evalua critic regimul s-au dezvoltat diferit de la o persoană la alta, într-o societate în care majoritatea oamenilor se născuseră și crescuseră în comunism. Din perspectiva sa, apartenența la PCR a fost, la acel moment, o expresie a unei convingeri personale că schimbarea era posibilă.
Dan Andronic: – De ce?
Adrian Sârbu: – Pentru că credeam, credeam. Vorbim de 1970 și… 5/6/7. Nu știu când am fost partid. La fel ca și mulți colegi ai mei, credeam că România poate să se ducă în altă direcție față de cea în care s-a dus după 1980. Da, simplu. Eu nu vin să spun „Domnule, n-aveam încotro.” Aveai încotro, da, nu intrai în partid, riscai o marginalizare socială și profesională gravă. În cazul meu, n-aș mai fi avut acces deloc prin studiourile de film.
Dan Andronic: – Deci, a fost un gest și de oportunitate.
Adrian Sârbu: – Nu, din contră, spun, nu a fost. Eu cred că am intrat în partid când eram student. Da, absolut din convingere. Dane, noi ne-am născut în comunism.
Dan Andronic: – Da, știu lucrul ăsta, dar pe de altă parte nu 22 de milioane de oameni au fost membri de partid.
Adrian Sârbu: – Că ne-am descoperit instinctul libertății și ne-am descoperit și capacitatea de a gândi și capacitatea de a de a evalua lucrurile și situația în care trăiam asta a depins de fiecare, dar ca și membru de partid, că mi-ai pus întrebarea asta, nu mi-a mai pus-o nimeni, dar mi-am pus o eu. Da. În 1974 cred că am fost membru de partid, am fost foarte convins că voi putea face ceva în România ca și membru de partid, nu ca o oportunitate.
