EXCLUSIV Revoluția din 1989. Ionela Bănărescu: Pentru ce am câștigat în 1989 m-aș duce din nou în piață fără să clipesc

Revoluția din decembrie 1989 rămâne unul dintre cele mai intense și controversate momente din istoria recentă a României. Un nou material video prezentat pe canalul de YouTube „HAI România!”, readuce în discuție acele zile, prin mărturii directe ale unor oameni care au fost în stradă și în miezul evenimentelor.

În prima parte a ediției speciale, Adrian Sârbu, regizorul Ionela Bănărescu și jurnalistul Dan Andronic discută despre contextul social și psihologic al anilor ’80, precum și despre momentul declanșării Revoluției Române din decembrie 1989.

Ionela Bănărescu explică de ce ieșirea în stradă a fost pentru ea o formă de responsabilitate, nu un act de inconștiență

Regizorul Ionela Bănărescu a relatat că primele întrebări ale fiicelor sale, atunci când au văzut imaginile din decembrie 1989, au fost legate de riscul asumat, întrebând ce căuta în stradă în timp ce avea copiii acasă. Ea a explicat că tocmai existența copiilor a determinat-o să fie prezentă, pentru că miza era libertatea, pe care o considera esențială pentru orice formă de demnitate umană.

Bănărescu a precizat că nu a ieșit în stradă din dorința de a-și risca viața, ci pentru a-și regăsi sensul existenței într-un sistem care îl anulase. A spus că informațiile despre ce se întâmpla la Timișoara le-a primit direct de la prieteni și că vestea privind folosirea armelor împotriva populației a generat o emoție puternică, dublată de conștiința faptului că timișorenii fuseseră singuri până în 20 decembrie.

Ionela Bănărescu: Când fetele mele au văzut pentru prima dată imaginile din decembrie 1989, cu tancuri pe stradă, cu armata care trăgea în oameni, prima lor întrebare a fost: Ce căutai tu acolo când tu, mamă, ne aveai pe noi acasă? Păi, tocmai pentru că vă aveam pe voi acasă, am fost acolo. Ce căutam? Libertate. Libertatea fără de care nu ai nimic. Libertatea fără de care ești nimeni. Nu am fost acolo pentru că-mi căutam moartea, ci pentru că îmi căutam învierea. Am aflat aproape imediat ce se întâmpla la Timișoara, direct de la prieteni, că s-a tras în plin. Îmi amintesc perplexitatea urmată de o emoție copleșitoare, care însă nu se comparau cu tragedia trăită de timișoreni, care până în 20 decembrie au fost singuri. În 21 decembrie s-a ridicat Bucureștiul și atunci a început și Revoluția mea. Pentru toți s-a sfârșit o lume și a început alta. Și în lumea asta nouă, cumva, Revoluția mea, Revoluția noastră s-a pierdut. O căutăm pentru că este începutul poveștii voastre de azi care vă aparține.

Adrian Sârbu: Ionela. Cum au fost românii în ’89, în decembrie?

Ionela Bănărescu: Au fost adevărați. Am arătat atunci din ce suntem făcuți. Am arătat ce suntem în stare să facem.

Adrian Sârbu: Te-ai mai duce din nou în piață?

Ionela Bănărescu: Fără să clipesc. Pentru ce am câștigat atunci? Fără să clipesc m-aș duce.

Adrian Sârbu vorbește despre revolta interioară acumulată și despre sentimentul inutilității vieții sub dictatură

Adrian Sârbu a explicat că, în decembrie 1989, nu se considera un român curajos, ci unul profund revoltat interior, care trăia într-o stare de nemulțumire continuă și căuta zilnic o justificare pentru a mai exista. El a spus că, pentru el, perspectiva dominantă a anilor ’80 a fost ideea sinuciderii, ca rezultat al unei vieți trăite într-un sistem perceput ca lipsit de sens.

Sârbu a arătat că momentul Timișoarei, transmis prin relatări directe și prin ce se auzea la radio, i-a produs convingerea că trăise inutil până atunci. A precizat că trecerea de la această conștientizare la ieșirea efectivă în stradă, pe 21 decembrie, a fost un pas major, pe care l-a perceput inclusiv ca o formă de ispășire.

Adrian Sârbu: Făceam făceam parte dintre românii revoltați adânc în sufletul lor, care vorbeau singuri și care căutau în fiecare zi și în fiecare clipă o rațiune de a mai exista. Principala perspectivă existențială pe care o aveam eu, nu știu alții, era sinuciderea. În momentul în care mi-am auzit propriile mele dureri, propriile mele strigăte la radio transmise de la Timișoara … tu spuneai că e un fake înregistrarea aia. Nu știu. Eu am rude la Timișoara și mie mi-au povestit cu telefonul deschis. Mi-am dat seama că trăisem degeaba până atunci. Dar, de la a-ți da seama că trăiești degeaba până atunci și până la a te duce în piață în 21 …

El a explicat că, la 34 de ani, după un deceniu trăit în condiții tot mai grele, ieșirea în Piața Universității nu a fost una de luptător, ci de martor și povestitor, în calitate de cineast. Ulterior, a ajuns implicat direct în evenimente, dar începutul a fost unul de documentare și observare.

Cum descrie Adrian Sârbu starea de spirit a românilor înainte de prăbușirea regimului Ceaușescu

Adrian Sârbu a spus că românii știau foarte bine cine era Nicolae Ceaușescu și erau conștienți că România merge într-o direcție greșită. El a subliniat că exista o întrebare constantă, repetată în cercuri restrânse, despre absența unui mecanism minim de corectare a deciziilor liderului politic.

Potrivit lui Sârbu, Ceaușescu controla complet establishmentul politic, iar ideea unei corectări interne era percepută ca imposibilă. Românii discutau între ei, în privat, dar fără a avea curajul unei acțiuni colective. El a explicat că momentul Timișoarei a fost punctul de ruptură în care mulți oameni au trecut de la monolog interior la dialog între ei, depășindu-și frica profundă acumulată în ani.

Adrian Sârbu: Aveam 34 de ani la Revoluție. Nu puteam să spun că sunt tânăr. Am trăit 10 ani în anii 80, ani îngrozitori. Sigur permanent permanent împins de speranța că va ar fi mai bine. Era din ce în ce mai rău din ’80 până în ’89. Această ispășire mi-am trăit-o în momentul în care am ajuns în Piața Universității în calitate de cineast. Nu în calitate de luptător al baricadei. Eu am început ca mulți oameni, ca martor, ca și povestitor al acelor vremuri. Ulterior am ajuns în mijlocul evenimentelor. Ca să ți răspund încă o dată la întrebare. Eu nu spun cine erau românii.

Noi românii știam cine e Ceaușescu. Noi, românii, românii ca mine, știam că România se duce într-o direcție greșită. Noi, românii, ne întrebam de ce nu există o minimă rațiune, un minim leadership care să îl corecteze pe Ceaușescu. Știam că nu se poate. Ceaușescu domina din toate punctele de vedere establishmentul politic al României. Noi ne tot întrebam cum se poate corecta traiectoria României.

În primul rând, eu mă întrebam în fiecare zi, ți-am spus. Aveam prieteni cu care vorbeam. Momentul Timișoarei a fost momentul în care mulți români au trecut de la a vorbi singuri, la a vorbi între ei, depășindu-și teama adâncă.