EXCLUSIV. Mirel Curea, despre păcatele care se fac în tinerețe: Când o idee iese cu pistolul pe ușa cafenelei, apare o problemă

În cadrul podcastului Contrapunct, difuzat marți de evz.ro și de canalul de YouTube „HAI România!”, Dan Andronic a discutat despre una dintre lucrările esențiale ale lui Emil Cioran, volumul „Schimbarea la față a României”. La dezbatere au participat și jurnaliștii Mirel Curea și Alecu Racoviceanu.

Dan Andronic a analizat la podcastul Contrapunct, difuzat, marți, de evz.ro, o carte de căpătâi a lui Emil Cioran: „Schimbarea la față a României”. Invitați au fost jurnaliștii Mirel Curea și Alecu Racoviceanu.

Publicată în 1936, cartea a suferit modificări după Revoluție, făcute chiar de autor. Care a scos multe pasaje critice la adresa țării și poporului. Un semn al schimbării de optică, venită la gânditor la vârsta maturității.

Cartea a fost un manifest al disperării și al furiei. Dan Andronic a punctat faptul că acea perioadă, cuprinsă între anii ’20 și ’40, a reprezentat apogeul extremismului de dreapta în România, un context în care tinerii intelectuali căutau soluții radicale pentru „sincronizarea” țării cu marile puteri.

Mirel Curea, despre păcatele care se fac în tinerețe: Când o idee iese cu pistolul pe ușa cafenelei, apare o problemă

Mirel Curea a oferit o perspectivă tăioasă asupra acelei generații, subliniind că principala lor vulnerabilitate a fost tocmai vârsta. Deși erau oameni cu „multă carte”, aceștia au căzut în capcana cruzimii specifice tinereții, o forță care, în istorie, a generat adesea tragedii de proporții, de la Revoluția Culturală din China până la excesele sovietice.

Jurnalistul a explicat că pericolul apare atunci când dezbaterea teoretică părăsește spațiul boem al discuțiilor libere. În viziunea lui Mirel Curea, ideile sunt inofensive și chiar „mișto” atâta timp cât rămân între pereții unei cafenelei. Tragedia istorică se declanșează în momentul în care aceste concepte radicale trec pragul ușii înarmați, transformând filosofia în violență politică.

„Numitorul lor comun era că aveau multă carte. Dar aveau un defect foarte mare, erau foarte tineri. Toate marile nenorociri în istorie îi iau protagoniști, principal protagoniști, pe tineri. E cruzimea tinereții. Revoluția Culturală din China, Kmerii roșii din Cambodgia, Comsomolul în Uniunea Sovietică.

Sunt excesele tinereții, tânărul care crede că poate schimba omenirea. După aceea mai e încă o chestie. Toate ideile sunt mișto, atâta timp cât nu ies pe ușa cafenelei”, a spus Mirel Curea.

Elita „înțepenită” și cultul morții: O analiză a fenomenului legionar

Un alt punct fierbinte al discuției de pe evz.ro a fost legătura dintre generația lui Cioran și misticismul legionar. Mirel Curea a demontat mitul conform căruia adepții mișcărilor extremiste ar fi fost oameni fără educație. Din contră, analiza listelor „echipelor morții” relevă o realitate: componenții erau doctori, conferențiari în drept, avocați și studenți la teologie.

„Ei nu erau cretini. Ei erau niște mistici. Ceea ce e cu totul și cu totul altceva. Pentru că dacă iei la analizat care este axiologia creștină, cele 10 porunci. Ei n-aveau nicio treabă cu axiologia creștină. Ei erau mistici, practicau cultul morții. Am avut un șoc, am avut curiozitatea. Să consult listele, cei care compuneau echipele legionare ale morții.

Băi, fraților, nu găseai niciun hamal. Băi, înțepeneați! doctor conferențiar în drept, avocat, student la teologie, student la drept. Cum a fost posibil? Nu avem decât o singură explicație. Tinerețea și exaltarea mistică. Păi, doamne, ei, legionarii, spuneau că moartea este cea mai frumoasă dintre mirese”, a mai spus Mirel Curea.

Cioran și cenzura propriei istorii

Maturitatea i-a adus lui Emil Cioran o schimbare radicală de optică. După Revoluție, filosoful a intervenit personal asupra textului publicat în 1936, eliminând numeroase pasaje virulente la adresa poporului român și a propriei viziuni de atunci.

Această „curățare” a operei rămâne un semn al regretului, dar și o dovadă a faptului că radicalismul tinereții poate lăsa cicatrici pe care nici măcar timpul sau exilul parizian nu le pot șterge complet.