Gelu Voican Voiculescu spune adevărul despre celebrul episod cu pistolul-mitralieră: L-am avut, dar nu l-am folosit, n-am avut când și unde
Podcastul difuzat vineri, 9 ianuarie, pe canalul de YouTube „HAI România!” prezintă un interviu exploziv cu Gelu Voican Voiculescu, una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei recente a României. Fostul vicepremier răspunde întrebărilor incomode și oferă o perspectivă inedită asupra evenimentelor care au marcat anii ’90.
Printre subiectele discutate, se numără și momentul 18 Februarie 1990: povestea din spatele celebrei imagini în care apare înarmat cu o mitralieră. De ce a refuzat Gelu Voican Voiculescu garda de corp, cum a fost la un pas de linșaj în balconul Palatului Victoria și cine l-a salvat.
Moderatoarea emisiunii l-a întrebat pe fostul vicepremier dacă într-adevăr purta armă asupra sa în acele zile și de ce ar fi avut nevoie de una, având în vedere că se numără printre reprezentanții puterii în acel moment.
Gelu Voican Voiculescu a explicat contextul în care a ajuns să fie asociat cu portul de armă și a respins ideea că ar fi circulat permanent înarmat sau că ar fi făcut uz de armă în acele zile. El a precizat că a refuzat din start să aibă gardă personală și că armele pe care le-a deținut au fost obținute și predate oficial, în cursul anului 1990, cu toate documentele în regulă, existând dosare care pot confirma acest lucru.
Referindu-se direct la data de 18 februarie 1990, fostul vicepremier a susținut că reacția violentă împotriva sa a avut loc pe fondul unor manifestații ample din Piața Victoriei și al unor tensiuni generate de cercuri nemulțumite de implicarea sa în îndepărtarea generalului Nicolae Militaru, cu sprijinul CADA.
În acea zi, a relatat el, fusese invitat la masă de generalul Victor Stănculescu, proaspăt numit ministru al Apărării, după o procedură care, potrivit explicațiilor sale, a fost acoperită prin acte oficiale și legale, așa cum se întâmplă în orice chestiune guvernamentală.
Gelu Voican Voiculescu a confirmat că avea asupra sa un pistol-mitralieră atunci când s-a deplasat la întâlnire și la întoarcere, însă a subliniat că nu l-a folosit niciodată.
El a explicat că, deși circulau zvonuri în București potrivit cărora ar fi fost dispus să riposteze violent, reputația sa nu se baza pe fapte reale, întrucât nu trăsese în nimeni și nu agresase pe nimeni până atunci. În opinia sa, aceste zvonuri au contribuit la crearea unei imagini exagerate.
„În primul rând, pentru că n-am vrut să am gardă personală. În al doilea rând, armele pe care le-am deținut le-am luat în mod oficial, de la direcția respectivă, și le-am predat la fel în cursul anului 1990 cu acte cu tot în regulă. Există dosare.
În al doilea rând, ceea ce numiți port de armă. Hai să luăm altfel. Ceea ce mi s-a întâmplat la 18 februarie este reacția violentă pe fondul unor manifestații generale din Piața Victoriei, a unor cercuri care vreau să mă pedepsească pentru debarcarea lui Militaru cu ajutorul CADA.
În 18 februarie am fost invitat la masă de generalul Stănculescu, proaspăt instalat ministrul Apărării în locul lui Militaru, după ce a predat Ministerul Economiei, din sediul fostului CSP pe Calea Victoriei, că era ministrul Economiei Naționale și a trecut ministrul Apărării.
De data asta cu adevărat, nu cum a fost cu sub Ceaușescu, că din prag i-a spus „Stănculescule, armata să-și facă datoria!”. În chestiuni guvernamentale, nu există decât documente. Nu poți să spui de astăzi ești ministru… poți să faci niște gesturi, dar imediat trebuie să fie o acoperire cu un act, oficial și legal.
Am avut asupra mea acel pistol mitralieră când m-am dus și când m-am întors. (L-ați folosit vreodată?) Nu, n-am avut când și unde, deși se zvonea în București, fiți atenți că dacă vă atingeți de ăsta, ăsta chiar o să riposteze.
Reputația mea. Pe ce se baza, nu știu, că nu există antecedente. N-am tras în nimeni, n-am bătut măcar pe cineva”, a rememorat Gelu Voican Voiculescu acele momente.
A fost la un pas să fie linșat și aruncat de protestatarii furioși de pe balconul Palatului Victoria
În relatarea sa, momentul în care a fost filmat a apărut după ce, la întoarcere, s-a întâlnit cu un grup de contestatari, printre care se afla și scriitoarea Gabriela Adameșteanu. El a spus că arma se afla pe bancheta mașinii, lângă un hanorac, și că nu o purta asupra sa în sensul propriu, ci era pur și simplu în apropiere, lucru surprins de o cameră de filmat.
Situația a escaladat câteva ore mai târziu, când, în sediul Guvernului, au început atacurile manifestanților, documentate și de imagini de arhivă. Potrivit fostului vicepremier, mulțimea încerca să forțeze ușile Palatului Victoria, în timp ce apărarea era asigurată de grupe de parașutiști care, la un moment dat, au fost depășiți după ce ușile au cedat.
El a afirmat că, în acel moment, nu avea nicio armă asupra sa și că, dacă ar fi fost înarmat, ar fi fost linșat pe loc.
Gelu Voican Voiculescu a subliniat că, în acea zi, era practic singurul membru al conducerii aflat în Palatul Victoria, în condițiile în care președintele Ion Iliescu și premierul Petre Roman nu se aflau în București. Locuind chiar în clădirea Guvernului, el a considerat necesar să rămână în spatele forțelor de ordine pentru a se asigura că instituția este apărată.
Momentul cel mai dramatic descris a fost cel în care manifestanții l-au recunoscut, l-au înconjurat și l-au împins spre balconul Palatului Victoria, cu intenția de a-l arunca în gol. El a povestit că a fost lovit, tras de barbă și agresat, fără a avea însă o reacție la rândul său, fiind prins în desfășurarea rapidă a evenimentelor.
Salvarea a venit, potrivit relatării sale, de la un cameraman elvețian de origine română, geolog de profesie, pe care îl cunoștea din copilărie. Acesta a început să strige apeluri la nonviolență în limba franceză, iar prezența camerei de filmat i-a determinat pe agresori să se întoarcă spre obiectiv.
Profitând de acest moment, un ofițer de parașutiști a propus ca grupul să se retragă în biroul lui Voican Voiculescu, idee acceptată de mulțime, punând astfel capăt tentativei de linșaj.
„Când m-am întors, era scriitoarea Gabriela Adameșteanu și într-un grup de contestatari care a spus: „Uite-i arma, filmează!”. Pe banchetă lângă mine, era arma asta și un hanorac și într-adevăr cu o cameră o fi filmat. Dar n-o purtam asupra mea așa cum porți o armă, nu eram sentinelă.
După care m-am dus în sediu și abia pe la ora 4 au început atacurile și există filmări, în care manifestanții strigau „La balamale, la balamale!”, adică să forțeze ușile dinspre balamale. De partea cealaltă era apărarea formată din grupe de parașutiști care încercau… pur și simplu la un moment dat au ținut și au fost dați peste cap când au cedat ușile.
Ei bine, eu îmbrăcat într-un hanorac negru fără armă asupra mea, pentru că vă spun că dacă aș fi avut armă, m-ar fi linșat pe loc… am stat în spatele parașutiștilor până când au cedat, vrând să mă asigur că totuși există o pază a Guvernului.
Ion Iliescu, care avea biroul tot în Piața Victoriei, în Palatul Victoriei, Petre Roman, prim-ministru, tot în Palatul Victoriei, nu erau în București. Erau la Predeal, Sinaia, departe, Scroviștea, nu știu, dar nu erau în București. Eu eram singurul care eram, pentru că chiar locuiam alături de biroul meu pe o cușetă, pe o canapea.
Și fluxul ăsta de manifestanți care au năvălit, evident m-au recunoscut și m-au încadrat. Și aici iarăși e un amestec de oameni care au încercat să mă protejeze, făcându-se că sunt și ei cu ăia și m-au încadrat așa cam trei patru din părți și unii care erau de-a dreptul violenți, congestionați la față și care începeau să mă lovească în toate felurile cât puteau să ajungă. Mi au smuls din barbă, mă rog.
(Ce reacție emoțională ați avut în acel moment?) Nicio reacție, pentru că totul se petrecea în viteză, în desfășurare. Eram prins în fluxul evenimentelor, tot șuvoiul ăsta a urcat și au ajuns în balconul Palatului Victoria. Acolo au vrut să mă arunce jos. Erau cam 6 metri. Cădeam pe asfalt, că grădina era mai în față, partea de gazon.
Și m-a salvat un cameraman elvețian, dar român, geolog de meserie, coleg de serie cu Emil Constantinescu, cu care eu am copilărit, adică l-am cunoscut de la un an jumate. Am fost casă în casă vecini și o diferență de cam doi ani între noi.
A făcut și el Facultatea de Geologie terminând în ’66 odată cu Constantinescu. Eu terminând în ’63. Nu l-am recunoscut inițial, că era cu camera așa și dar a început să strige „Sans violence, sans violence!” (Fără violență – n.red.)
Ei bine, toți acești oameni care erau mulți marginali, interlopi, de bucuria de a se vedea filmați, m-au lăsat și s-au întors către cameră, că ei erau… eu mă propteam cu picioarele în balustrada de piatră a balconului să nu mă las aruncat și mă împingeam cu toată puterea înapoi. Câțiva oameni încercând să mă susțină, dar într-un mod știut numai de ei. Grosul voiau să mă arunce.
Și datorită acestei camere, toți au renunțat și s-au întors către cameră. Și atunci l-am recunoscut pe prietenul și colegul meu. Și un ofițer de parașutiști, căpitan care se afla acolo, a spus: „Să mergem la dânsul în birou să vedem ce are acolo.” Și toți au găsit ideea foarte bună”, a mai povestit Gelu Voican Voiculescu.
