EXCLUSIV. Cum afectează smartphone-urile atenția și emoțiile copiilor. Explicația psihologului Sorana Mocanu

Într-o lume în care copiii cresc cu ecranele la îndemână și rețelele sociale devin standardul de comunicare, presiunea digitală nu mai este un fenomen marginal, ci o realitate. Sorana Mocanu, psiholog clinician și expert în sănătate mintală, ne explică cum „presiunea ecranului” modelează atenția, stima de sine și capacitatea de autoreglare a adolescenților.

Presiunea ecranelor nu mai este o problemă marginală, ci un context de dezvoltare în care cresc copiii de astăzi. Datele științifice arată clar efectele asupra somnului, atenției, relațiilor și sănătății mintale, dar ridică și o întrebare esențială: ce facem concret, dincolo de constatări?

În acest cadru, educația preventivă și dezvoltarea gândirii critice devin instrumente-cheie. Narada propune un răspuns aplicat, construit pe dovezi și implementat direct în școli, exact în etapa în care aceste competențe pot face diferența. Pornind de la aceste realități, organizația Narada a construit „Nu tot ce zboară se mănâncă”, prima campanie educațională dedicată dezvoltării gândirii critice la nivel gimnazial, implementată prin programul „Extra Lab – Skills for the future” în 10 școli din România, cu implicarea a 100 de elevi din clasele a VII-a și a VIII-a și a 16 profesori, având ca obiectiv formarea utilizării responsabile a mediului digital și reducerea comportamentelor de risc generate de conținut și provocări virale online.

De ce este nu doar nevoie, ci devine o urgență un astfel de program util copiilor? Pentru că, în ultimul deceniu, copiii și adolescenții au fost crescuți într-o lume dominată de smartphone-uri, rețele sociale și ecrane omniprezente, care nu mai pot evitate. Potrivit datelor UNICEF din 2021, aproximativ unul din trei utilizatori de internet la nivel global este minor sub 18 ani, iar în țările dezvoltate, cu venituri medii și mari, aproape toți adolescenții au acces la un smartphone. Pew Research Center arată, de asemenea, că 90% dintre adolescenții americani folosesc YouTube, iar aproximativ 60% folosesc TikTok și Instagram zilnic sau aproape constant.

Analiza datelor din surse precum OMS, UNICEF și studiile europene EU Kids Online relevă că problema nu constă doar în cantitatea de timp petrecută în fața ecranelor, ci în calitatea și contextul utilizării tehnologiei.

„Nu este vorba doar de câte ore petrec copiii în fața ecranelor, ci și de un nou concept: presiunea ecranului (screen pressure), care oferă o perspectivă mai nuanțată, recunoscând că impactul tehnologiei derivă nu doar din durata utilizării, ci și din presiunea psihologică de a fi constant conectat, validat și actualizat în mediul digital”, declară Sorana Mocanu, psiholog clinician, psihoterapeut și expert în sănătate mintală, pentru Capita.ro.

Ce înseamnă, concret, „presiunea ecranului” și cum își poate da seama un părinte că propriul copil este afectat de ea? Ce semne ar trebui să observe acasă, în comportament, somn, dispoziție?

Sorana Mocanu, psiholog clinician, psihoterapeut și expert în sănătate mintală: – Presiunea ecranului nu înseamnă doar timp prea mult petrecut online. Înseamnă expunerea zilnică la un mediu construit să capteze, să menținăși să reaprindă atenția. Platformele digitale nu sunt neutre, ele funcționează pe principiul stimul–recompensă, pe noutate constantă și pe validare imediată. Pentru un creier aflat în dezvoltare, acest tipar devine rapid normă.

Creierul copilului învață prin repetiție. Când, zi de zi, experiența dominantă este una rapidă, fragmentată și care stimulează intens, sistemul de atenție începe să se adapteze. Fiecare notificare activează circuitele de recompensă. Fiecare scroll oferă anticipare. Fiecare reacție socială întărește comportamentul de revenire.

În timp, creierul ajunge să se aștepte la ritm alert și feedback imediat. Aici apare un anumit gen de tensiune și anume, viața reală nu funcționează pe același algoritm. Învățarea presupune efort susținut și rezultate amânate. Relațiile presupun tolerarea tăcerilor, a diferențelor, a frustrărilor. Competențele se construiesc prin repetiție, nu prin noutate permanentă.

Când copilul este obișnuit cu stimulare intensă, realitatea offline poate părea lentă, plictisitoare sau chiar inconfortabilă. Efectele nu sunt neapărat spectaculoase. Rareori vedem transformări dramatice peste noapte. Mai des apar modificări subtile astfel încât scade toleranța la frustrare, crește tendința de amânare, atenția devine mai fragmentată. Copilul reacționează disproporționat când este întrerupt din activitatea online. Îi este mai greu să înceapă sarcini care nu oferă satisfacție imediată. Oboseala de dimineață devine frecventă, chiar dacă orele de somn par suficiente.

Un alt efect important este comparația accelerată. Mediul online expune copilul la versiuni atent selectate ale vieții altora, vorbind aici de performanțe, aspect fizic, popularitate. Când această comparație este repetată zilnic, poate apărea senzația că ceilalți sunt mereu mai mult. Stima de sine nu scade brusc, ci se erodează treptat. Ceea ce este afectat în profunzime este autoreglarea — capacitatea de a gestiona impulsurile, de a amâna recompensa, de a rămâne într-o activitate chiar și când nu este captivantă.

Autoreglarea se dezvoltă prin exercițiu în contexte variate, inclusiv în momente de plictiseală. Dacă orice disconfort este rapid anesteziat printr-un ecran, toleranța la disconfort scade. Este esențial de clarificat faptul că tehnologia nu este un inamic. Ea oferă acces lainformație, conexiune și competențe relevante pentru lumea actuală.

Problema nu este existența ecranului, ci lipsa alternanței. Creierul are nevoie de perioade de intensitate, dar și de pauze. De stimulare, dar și de liniște. De conectare digitală, dar și de relații față în față. Un indicator mai relevant decât numărul de ore petrecute online este funcționarea globală a copilului.

Își poate susține atenția într-o activitate fără stimulare digitală? Își poate gestiona emoțiile când este frustrat? Se poate bucura de activități simple fără a simți nevoia constantă de verificare a telefonului? Doarme profund și se trezește odihnit? Presiunea ecranului este, în esență, o presiune de ritm și de așteptare.

Când ritmul digital devine dominant, iar copilul nu mai are spațiu pentru a-și regla propriul ritm intern, apar dezechilibrele. Rolul adultului nu este să interzică impulsiv sau să demonizeze tehnologia, ci să creeze structură: limite clare, momente fără ecrane, contexte care antrenează răbdarea și efortul susținut.Copiii nu au nevoie de eliminarea tehnologiei, ci de învățarea unui raport sănătos cu ea. Iar acest raport se formează prin model, prin echilibru și prin atenția reală acordată copilului, nu doar dispozitivului pe care îl ține în mână.

Care sunt cele mai frecvente riscuri reale la care sunt expuși copiii online astăzi – dincolo de cazurile extreme care ajung în presă? Ce ar trebui să știe orice familie despre provocările virale, dezinformare sau presiunea validării?

Sorana Mocanu, psiholog clinician, psihoterapeut și expert în sănătate mintală: – Dacă privim cu luciditate, cele mai frecvente riscuri la care sunt expuși copiii online nu sunt cele extreme, dramatice, care ajung în presă. Ele există, desigur, dar ceea ce modelează cu adevărat dezvoltarea copiilor este expunerea zilnică, repetată, aproape invizibilă la mecanisme psihologice foarte bine calibrate. Un prim risc major este arhitectura dependenței. Platformele digitale funcționează pe principiul recompensei intermitente – același mecanism care stă la baza adicțiilor comportamentale.

Nu vorbim doar despre prea mult ecran, ci despre modul în care creierul copilului învață să caute satisfacție rapidă și repetitivă. Când recompensa vine instant, efortul susținut devine greu de tolerat. În timp, apar dificultăți de concentrare, scăderea toleranței la frustrare și o motivație redusă pentru activități care nu oferă gratificare imediată. Un alt risc real este presiunea validării sociale. Copiii nu mai experimentează doar relații, ci relații cuantificate.

Fiecare postare devine o micro evaluare publică: câte reacții, câte vizualizări, câte comentarii. Creierul adolescentului, extrem de sensibil la statut și apartenență, interpretează aceste semnale ca indicatori ai valorii personale. Când reacțiile sunt puține, experiența poate fi trăită ca respingere. Când sunt multe, apare presiunea de a menține performanța socială. Nu este doar o problemă de atenție, ci una de identitate.

Dezinformarea este un alt risc major, dar nu doar la nivel cognitiv. Alfabetizarea digitală nu înseamnă doar să verifici o sursă, ci să înțelegi cum funcționează algoritmii și cum creează bule informaționale. Copiii ajung să fie expuși predominant la conținut care confirmă ceea ce deja cred sau simt. Astfel se consolidează bias-uri, scade toleranța la ambiguitate și se limitează gândirea critică.

În timp, copilul poate confunda frecvența cu adevărul: dacă apare peste tot, înseamnă că este real. Provocările virale funcționează pe un mecanism profund social. Motorul lor nu este pericolul în sine, ci apartenența. Presiunea nu este vreau să risc, ci nu vreau să fiu exclus. Adolescența este perioada în care apartenența la grup are o importanță vitală.

În mediul digital, excluderea este vizibilă și măsurabilă, iar acest lucru amplifică conformismul și scade discernământul. Un risc subtil, dar semnificativ, este fragmentarea atenției. Mediul digital fragmentează experiența și reduce capacitatea de concentrare profundă. Copiii învață să navigheze rapid între stimuli, dar pierd capacitatea de a rămâne într-o activitate care presupune efort cognitiv susținut. Acest fenomen afectează performanța academică, dar și autoreglarea emoțională.

Există și riscul desensibilizării. Expunerea repetată la conținut intens emoțional – conflictual, dramatic, uneori agresiv – scade pragul de reacție. Ce ieri era șocant, azi pare normal. Experiențele lente, precum lectura sau conversația autentică, construiesc empatie și profunzime emoțională. Când acestea sunt înlocuite masiv de consum rapid de conținut, copilul poate pierde capacitatea de a procesa emoții complexe și de a rămâne conectat la experiențe umane reale.

Ce ar trebui să știe orice familie? Că riscurile nu sunt doar externe, ci interne. Online-ul modelează sistemul de recompensă, imaginea de sine, toleranța la frustrare, capacitatea de concentrare și modul în care copilul înțelege adevărul. Nu este suficient să limităm timpul. Este esențial să dezvoltăm competențe: gândire critică, autoreglare, discernământ digital. Tehnologia nu este inamicul. Dar mediul digital este un ecosistem puternic, care influențează dezvoltarea psihologică.

Copiii au nevoie nu doar de reguli, ci de ghidaj. Nu doar de control parental, ci de conversații reale despre ce simt când postează, când primesc reacții, când sunt ignorați, când văd o provocare virală. Riscul cel mai mare nu este că sunt online. Riscul este să fie online fără instrumente interne care să îi protejeze. Iar aceste instrumente – discernământul, autoreglarea, identitatea stabilă – se construiesc în familie, în relație, prin dialog constant și modelare conștientă.