Dragoș Huru avertizează: „Legea salarizării unitare riscă să fie un eșec.” Problemele pe care le vede economistul

Noua lege a salarizării unitare ar putea deveni un nou eșec al reformelor din România, avertizează economistul Dragoș Huru. Specialistul financiar susține că proiectul este insuficient fundamentat și riscă să producă efecte negative pe termen lung, într-un context în care presiunea PNRR complică și mai mult decizia autorităților.

Dragoș Huru avertizează că legea salarizării unitare riscă să fie un eșec

Economistul Dragoș Huru, de la Departamentul de Economie și Politici Economice al Universității de Economie din București, consideră că noua lege a salarizării unitare din România riscă să fie un eșec. Într-o postare publicată joi, 20 august, pe contul său de LinkedIn, el arătat că subiectul legii salarizării unitare rămâne, în opinia sa, unul greu de înțeles și insuficient clarificat în spațiul public. Huru consideră că modul în care este purtată dezbaterea, precum și lipsa unei comunicări suficiente și a timpului necesar pentru analizarea și înțelegerea informațiilor, reprezintă tocmai o abordare care poate compromite adoptarea unei astfel de reforme.

Potrivit lui, experiența internațională arată că reformele de salarizare din statele OECD au avut nevoie, de regulă, de mai mulți ani de pregătire, fundamentare tehnică și negocieri instituționalizate cu sindicatele, fiind aplicate treptat. În schimb, Huru apreciază că România a urmat adesea modelul adoptării rapide a legislației, urmată de amânări ale aplicării, ceea ce inversează logica unei reforme bine pregătite.

Economistul a atras atenția și asupra incertitudinilor privind costurile noii legi. El a remarcat că, inițial, comunicarea oficială indica o anumită anvelopă salarială și promitea că niciun venit nu va scădea, în timp ce ulterior au apărut alte estimări privind impactul bugetar. În opinia sa, aceste diferențe ridică întrebări despre modul în care este fundamentată reforma.

Huru consideră, totodată, că autoritățile se află într-o situație dificilă: neadoptarea legii ar putea însemna pierderea unor fonduri din PNRR, în timp ce adoptarea unei reforme insuficient fundamentate ar putea genera costuri mai mari pentru funcționarea statului pe termen lung. Economistul susține că deciziile ar trebui luate pe baza costurilor și beneficiilor viitoare, nu doar prin raportare la investițiile sau cheltuielile deja făcute.

În analiza sa, Huru a subliniat că o lege a salarizării unitare este dificil de construit deoarece trebuie să țină cont de particularitățile pieței muncii și de diferențele dintre categorii profesionale. O reformă eficientă, în opinia sa, ar trebui să urmărească reducerea diferențelor salariale nejustificate, fără să ignore principiile concurenței, productivității și echității sociale.

Economistul a avertizat că simpla menținere formală a unei reforme, doar pentru că abandonarea acesteia ar însemna recunoașterea unui eșec, nu reprezintă o soluție. În opinia sa, România are nevoie de coeziune politică și de o analiză serioasă a efectelor pe termen lung înainte ca noul sistem de salarizare să fie definit și aplicat.

Huru a susținut că dezbaterea nu ar trebui redusă doar la dimensiunea financiară a salariilor. Din perspectiva sa, salariul reprezintă nu doar o sumă de bani, ci un element important pentru funcționarea economiei, pentru motivația angajaților, pentru consum și pentru capacitatea statului de a-și menține și dezvolta serviciile publice.

Economistul consideră că o lege a salarizării unitare care ar urmări exclusiv respectarea unei limite bugetare riscă să repete problemele reformelor anterioare. În opinia sa, noul sistem ar trebui să țină cont simultan de funcțiile economice și sociale ale salariului, de realitățile pieței muncii și de necesitatea unei negocieri reale și transparente între stat și angajați.

Postarea integrală

„În opinia mea mea legea salarizării unice în România, aflată încă ca subiect abscons de dezbatere publică va fi un eşec; Spun acest lucru deoarece din această perspectivă am răspuns întrebărilor lui Cătălin Deacu invitat la TVRinfo.

Deoarece ca profesor de economie nu am căutat niciodată să predic, adică să comunic în virtutea prozelitismulului pentru o anumită doctrină (cu toată preferinţa mea pentru liberalismul classic), mai departe descriu un fel de prelegere despre de ce cred acest lucru; Deoarece eu cred că educaţia trebuie să se finalizeze cu “înţelegere” înaintea cunoştinţelor şi abilităţilor, şi pentru ca acestea sa fie de folos, nu o să reuşesc nici de această dată să scriu telegrafic adică să “fiu scurt” aşa cum poţi să fi dacă nu prea ai idei, sau “idee-înţelegere” despre fenomenul despre care discuţi; În aceiaşi idee “vorbele scurte” ar fi un fel de agheasmă pentru credincioşi care ar aduce înţelegerea precum poate purifica; În economia reală nu există ceva asemănător purificărilor sau meselor sacre care să creeze comunitatea. În economia reală comunitatea nu se constituie pe sine mâncând simbolic din sacru ci prin înţelegere şi acceptare a concluziilor rezultate, de aceea nu înţeleg cum ar putea rezulta soluţii din acţiuni prin care toate părţile se aşează la masa dacă oricum nu ne chinuim să avem înţelegere deoarece şi la masa tot ar ţine-o fiecare pe a lui fiecare avănd propria viziune….

*) subiectul discuţiei este unul abscons generator inerent de polemică fără rezultat de înţelegere. Având în vedere că se comunică prea puţin (lucru clamat de către reprezentanţi ai salariaţilor, de către aceştia toţi), cu termene de digerare, înţelegere şi agreare a informaţiei scurte, termene intempestive şi cu folosire anarhică fără rigoare metodologică a noţiunilor de salarii, venituri, brute, nete etc. constat că este exact ceea ce nu trebuie ca strategie de adoptare a unei astfel de legi (Reformele reușite privind salarizarea, în ţările OECD au necesitat tipic 5–7 ani de la proiect la implementare complete precedate de o fundamentare tehnică prealabilă care a constat în evaluarea analitică a posturilor și o negocierea sindicală instituționalizată şi aproape în fiecare caz aplicarea a fost etapizată.

Prin contrast, practica românească — adoptare legislativă rapidă, urmată de amânarea sine die a aplicării — inversează secvența: legea precede fundamentarea, iar implementarea devine variabilă de ajustare fiscală). Nu mă pot opri să nu dau un exemplu care îmi provoacă un puternic sentiment de contrarietate logică. La începutul promovării acestei legi, comunicarea oficială susținea două lucruri: că reforma se va încadra într-o anvelopă salarială de aproximativ 8 miliarde de lei și că niciun venit nu va scădea.

Astăzi aflăm că „se negociază” cu Comisia Europeană acceptarea legii ca reformă în cadrul PNRR, de această dată cu o anvelopă bugetară de aproximativ 12 miliarde, iar din surse mediatice reiese că efortul bugetar avut în vedere ar fi de circa 10 miliarde. Deci: dacă inițial niciun venit din sectorul bugetar nu urma să scadă — și dacă guvernul afirmă, credibil, că nu există resurse pentru creșteri salariale — este rezonabil să ne așteptăm ca, în urma legii, salariile să crească în medie cu 50%, sau măcar cu 25%? Sigur că nu. Atunci de unde? adică pentru ce? diferența de 2–4 miliarde între promisiunea inițială și cifrele avansate în negociere acum?

*) dacă “nu se adoptă” pierdem bani din PNRR, dacă “se adoptă” se afectează funcţionarea viitoare a statului român într-un mod, cred eu negativ deoarece nu toţi oamenii, cei aflaţi în poziţia de salariaţi cu atât mai puţini nu se gândesc doar la bani ci la salarii. Am sentimentul cum că e cumplit să fi astăzi decident public pe această temă; Fără un sistem de înţelegere publică general nu ştiu cine poate alege între “lac” şi “puţ”, 770 mil. euro din PNRR acum sau costuri aruncate pe viitor mult mai mari (cheltuielile deja efectuate care nu mai pot fi recuperate indiferent de decizia viitoare; principiul normativ al teoriei economice este tranșant: costurile aruncate nu trebuie să influențeze deciziile viitoare, pentru că deciziile raționale se iau exclusiv pe baza costurilor și beneficiilor marginale — adică a ceea ce se mai poate schimba de acum înainte; trecutul irecuperabil este economic irelevant.

*) Este o lege dificil de construit — nu din cauza sensibilităților identificabile în spațiul public cu privire la bani (cât câștigă o persoană publică sau alta, disputele politice dintre mediul privat și angajații sistemului public, veniturile diferite, unele excepționale, ale anumitor categorii), ci pentru că ea trebuie să se adapteze unei piețe speciale: piața muncii. Aceasta, dincolo de dificultățile deontologice de abordare — căci în ecuația echilibrului său intră omul însuși —, este o piață puternic segmentată, în care manifestarea principiului concurenței generează diferențieri între categorii de angajați, diferențieri care se arbitrează permanent între eficiența economică și justețea socială.

De aici se ivesc, în mod inerent, probleme de echitate — probleme pe care proiectele de unificare a salarizării își propun, în mod firesc, să le atenueze. Cel puțin așa ar trebui să fie. Segmentarea pieței muncii desemnează teza potrivit căreia piața muncii nu este una singură și omogenă — cum presupune modelul neoclasic standard —, ci divizată în compartimente distincte, cu caracteristici și reguli de funcționare diferite și cu mobilitate redusă între ele.

Într-un compartiment se regăsesc salarii ridicate, stabilitate, perspective deschise de promovare, protecție sindicală și investiția firmei în calificarea angajatului; în celălalt — salarii mici, instabilitate, rotație mare de personal și absența perspectivelor de carieră: muncă necalificată, sezonieră, precară.

Principiul din care s-a născut ideea „unicității” salarizării în țările dezvoltate — între care România poate fi enumerată, de vreme ce dispune de o asemenea lege — este ameliorarea echității: rearanjarea categoriilor de salariați între cele două compartimente descrise și reducerea polarizării dintre ele. Nu trebuie uitat însă că dinamica angajării și evoluția condițiilor de muncă impun, în timp, ajustări — exact așa cum astăzi, sub presiunea exercitată de proliferarea sporurilor salariale (generată, la rândul ei, de refuzul creșterii salariilor de bază), România are nevoie de o nouă lege a salarizării unitare.

Eșecul oricărei legi care urmărește raportarea salarizării la un sistem unic provine din incapacitatea de a reduce acele diferențe de salariu între segmente care nu reflectă diferențe de productivitate sau de capital uman: doi lucrători identici pot fi plătiți foarte diferit, în funcție de segmentul în care au nimerit. O lege neadaptată realității eșuează în a atenua bariera dintre segmente — o barieră care nu ține de calificare, ci de acces —, iar mecanismele de alocare (rețelele, discriminarea, semnalele de statut, hazardul intrării pe piață) perpetuează separarea.

Trebuie să înțelegem că pe piața muncii se manifestă simultan două logici: regula echilibrului concurențial, în care salariul este expresia confruntării dintre cerere și ofertă, și regula funcționării instituționale, în care salariul este rezultatul unei norme administrative. O lege bună ia în calcul ambele dimensiuni; o lege proastă ignoră regula concurenței și blochează administrativ toți angajații la același nivel, împingând salariul în afara oricărei grile, prin mecanisme formal-informale în care munca ajunge să se desfășoare într-o zonă „gri” a productivității. Sper ca forma propusă a noii legi a salarizării unitare — necunoscută încă la momentul redactării acestui text — să risipească impresia lăsată de propunerile legislative cunoscute, care ignoră tocmai ceea ce am arătat mai sus deoarece par că se preocupă doar de bani…

*) adoptarea legii ca jalon în PNRR obligă la păstrarea nemodificată a condițiilor timp de cinci ani — deși experiența comparată arată că asemenea condiții rareori rămân neschimbate pe perioade atât de lungi. În Franța, grila unică negociată în 2014–2015 și implementată între 2016 și 2021 a fost adoptată unilateral de guvern și necesită recalibrări periodice.

În Germania, după un deceniu de dezbateri și negocieri colective purtate între 2003 și 2005, landurile s-au desprins din sistemul unic în 2006 — o mișcare parțial inversă unificării, către descentralizarea salarizării funcționarilor de carieră. În Regatul Unit, proiectul de salarizare unitară din sănătate, lansat în 1999, a ajuns la un acord-cadru abia în 2004, după o negociere guvern–angajatori–sindicate, finalizată în 2006. În Italia, deși există un sistem de negociere centralizată comparabil cu al nostru, ciclurile contractuale de 3–4 ani sunt frecvent blocate sau înghețate.

În România, jalonul din PNRR — justificabil prin obiectivul creșterii echității și, sper, al eficienței social-economice — ar fi meritat implementat cu prioritate, măcar pe parcursul ultimilor cinci ani. De ce nu s-a întâmplat astfel nu-mi revine mie să comentez; nu văd însă de ce costul acestei amânări ar trebui decontat, pe mai departe, de societatea românească.

Spuneam că eu cred că legea salarizării unice va fi un eşec deoarece cred că ne aflăm în situaţia în care reformele sunt menținute formal în vigoare doar pentru că abandonarea lor ar însemna recunoașterea explicită a eșecului, deși aplicarea lor reală este suspendată şi costul politic al recunoașterii pierderii bate calculul economic marginal pentru un om politic, pentru mine nu.

Tendința de a continua un proiect neperformant tocmai pentru că „am investit deja prea mult ca să renunțăm” este justificată de un mecanism psihologic ține de aversiunea la pierdere și de nevoia de justificare a deciziilor anterioare — abandonul ar transforma pierderea din una „pe hârtie” într-una recunoscută, iar decidentul preferă escaladarea angajamentului.

Deci e nevoie de coeziune politică care ar precede fenomenul de creştere a coeziunii economice şi sociale de care avem nevoie. Arm ai trebui aici să discutăm despre preocuparea pentru viitor în idea unui contract social şi de faptul că luând în calcul costuri viitoare imposibil de calculate ele trebuie să fie realizate ca dimensiune prin expertiză, dar…

Se cuvine să precizez că metafora care definește această postare nu pornește de la o înțelegere eronată a expresiei “banul este ochiul dracului” care ar conduce la ura pentru bogăţie monetară. Trebuie știut că expresia nu vizează banul în sine, ci doar un vechi obicei de sorginte precreștină, în care moneda însoțea un ritual de trecere — inițial ca plată simbolică a unui drum, deci ca expresie a funcției de schimb a banilor.

Cu alte cuvinte, ceea ce se condamna era practica străină de tradiția creștină, nu instrumentul monetar ca atare — dovadă că alte obiceiuri asociate banilor, precum cel al monedelor lăsate la răscruci, au fost tolerate de biserică din considerente de rezonabilitate. Nu am, așadar, nimic cu ideea de bani, ci cu situația în care rezultatul înlocuiește parcursul: fructele trebuie culese la maturitate, atunci când pot fi folosite pentru consum.

Salariul nu este doar preț al muncii, ci infrastructura financiară simbiotă a tuturor funcțiilor statului — el finanțează simultan, prin consum și prin impozitare, exact acele sisteme (educație, sănătate, securitate) care determină productivitatea din care se plătesc salariile viitoare. De aceea o politică salarială nu este niciodată doar politică despre bani (bugete), ci politică de reproducere a capacității statului însuși (expunerea aceasta este valabilă şi în cazul firmelor private, sau ar trebui dacă am discuta despre alt subiect interesant, responsabilitatea socială a acestora- ceea ce ar deschide discuţia despre responsabilitatea socială a capitalului la noi, strain sau autohton).

De perioade lungi de timp, la noi atunci când se plăteşte pentru munca prestată angajatorul se gândeşte doar la bani, în timp ce salariul este prețul muncii care remunerează contribuția productivă a individului, asigurându-i simultan mijloacele de existență și statutul social, și funcționând în economie ca principal mecanism de alocare a resurselor umane și de distribuire primară a venitului national deci important atât pentru sustenabilitatea statului dar şi a firmelor private.

Istoria economică, “de la bani la salarii”

Economiștii știu (economiștii chiar știu) că, din clipa în care munca datorată — renta în muncă a șerbului — a fost înlocuită de munca vândută, atât angajații cât și angajatorii trebuie să se gândească la ce poate face salariatul cu banii primiți pentru munca prestată. Cu alte cuvinte, să se gândească la salarii, nu doar la bani. Celor care se îndoiesc le recomand un ocol prin istorie, până la marea răscoală țărănească a lui Wat Tyler din Anglia anului 1381 — provocată de taxele grele ale Războiului de O Sută de Ani, de efectele ciumei și de dorința abolirii șerbiei.

Umanitatea a aflat atunci o lecție pe care o tot reînvață: raportul de forțe pe piața muncii bate decretul. După Moartea Neagră, care înjumătățise forța de muncă, țăranii supraviețuitori au descoperit că munca lor avea, brusc, preț de negociere. Coroana engleză a răspuns prin Ordinance of Labourers (1349) și Statute of Labourers (1351), care înghețau salariile la nivelul de dinainte de ciumă și interziceau refuzul muncii. Plafonările au eșuat: salariile reale au crescut oricum.

Analogia cu prezentul nu este forțată. Dacă plafonăm câștigurile salariale din sistemul public la nivelul unor salarii de bază rămase neadaptate — și evaluate, în fapt, doar prin sporuri, cum am arătat într-o postare anterioară — și dacă ignorăm perioada puternic inflaționistă în care am intrat, estimarea mea este că angajarea în sistemul public va scădea, dar cheltuielile de realizare a activităților care necesită muncă vor crește exponențial, prin cumpărarea de servicii de la firme private. Adică vom relua dezastrul financiar al externalizării funcțiilor de bază, așa cum am mai făcut-o.

Mecanismul e vechi și îl vedeți în orice piață agroalimentară: dacă impui un preț maximal foarte mic pentru roșiile vândute pe taraba supusă expertizei calității, roșiile vor începe să se vândă în fața pieței, pe o sacoșă așezată pe trotuar, la un preț mult mai mare, obținut prin cartelizarea unor vânzători care nu mai pot fi nici reglementați, nici verificați după minime standarde comerciale. Această formă de economie nu este liberalizare: este regimul în care doar unii „își fac de cap”, fiind chiar dispuși să plătească pentru privilegiul nerespectării regulilor. Iar așa, deși geografic rămâi în Europa, ajungi economic undeva în lumea țărilor subdezvoltate.

De fapt, doar uitând de gradul redus de încasare fiscală putem să nu ne mai gândim la bani, ci la salarii și la dezvoltare — și tot uitând, ignorăm că nu ne-am integrat pe deplin în UE. Țările dezvoltate își strâng impozitele agreate; în cele sărace, cu probleme de existență a bunurilor comune, impozitele nu se colectează „prea bine” — necolectarea lor reprezentând, probabil, o formă mai explicită sau mai puțin legală de privatizare a banilor publici.

Pentru ca fiscalitatea să finanțeze dezvoltarea — trecând peste polemicile doctrinare, privite uneori, din păcate, dogmatic — trebuie să nu confundăm două lucruri care merită separate analitic: nivelul legal al impozitării (cât cere legea), în raport cu care putem defini un stat minimal sau nu, și gradul efectiv de colectare (cât din ceea ce se datorează ajunge la buget), în raport cu care putem defini un stat supra-amplificat — un înțeles diferit de primul. Cifrele conturează tabloul.

În țările OECD, media veniturilor fiscale a ajuns în 2024 la 34,1% din PIB, cu un interval de la 18,3% în Mexic până la 45,2% în Danemarca. Dintre primele 20 de țări după ponderea veniturilor fiscale în PIB, 19 sunt europene — Danemarca (45,2%), Franța (43,5%) și Austria (43,4%) conduc clasamentul, în timp ce SUA se situează spre coada OECD, cu 25,6%. În regiunile în curs de dezvoltare, media era de 19,7% în Asia-Pacific, 21,7% în America Latină și Caraibe și doar 16,1% în Africa (date 2023), cu o dispersie internă enormă: de la 6,7% în Bangladesh la 33,7% în Japonia.

Un număr important de economii în curs de dezvoltare rămân sub pragul-cheie de 15% din PIB — minimul considerat de FMI și Banca Mondială necesar pentru ca un stat să-și poată finanța funcțiile de bază. Decalajul, de aproximativ 2 la 1, s-a lărgit în perioada 2010–2022, pe măsură ce dezvoltarea aduce sănătate, educație și securitate publică. Țările care rămân sau alunecă înapoi în sărăcie pierd pe ambele fronturi, dar din cauze diferite.

Întâi, baza fiscală îngustă: economie informală extinsă (frecvent 30–60% din ocupare în Africa subsahariană), agricultură de subzistență, sector corporativ redus — nu e vorba că statul nu colectează ce i se datorează, ci că puțină activitate economică intră formal sub incidența impozitului. Apoi, capacitatea administrativă: raportul dintre ce colectează efectiv o țară și ce ar putea colecta la nivelul ei de dezvoltare este erodat de digitalizarea redusă, personalul fiscal insuficient și corupția din aparatul de colectare atrase probabil şi de salarizarea necorespunzătoare.

Ţările în curs de dezvoltare depind disproporționat de impozitul pe profit al corporațiilor, ceea ce le expune erodării bazei și transferului profiturilor — fenomen estimat la 100–240 miliarde USD anual la nivel global. Țările dezvoltate se sprijină, dimpotrivă, pe impozitul pe venit personal și pe contribuțiile sociale — acestea din urmă reprezintă 24,8% din totalul veniturilor fiscale în OECD, față de doar 7,4% în Africa și 7,7% în Asia-Pacific — ceea ce presupune tocmai formalizarea muncii pe care țările sărace nu o au.

Această perspectivă mă face să spun că o lege de salarizare unitară poate fi un eșec care să amplifice tocmai aceste fenomene negative. Iar România este anomalia tabloului de mai sus: membră UE, deci formal „țară dezvoltată”, dar cu venituri fiscale de circa 27% din PIB — printre cele mai scăzute din uniune, mai apropiate de media latino-americană decât de cea a OECD. Constrângerea anvelopei bugetare despre care discutam nu e, așadar, doar o problemă de cheltuieli, ci și una de venituri necolectate: statul român negociază miliarde pentru salarii în condițiile în care pierde anual sume comparabile prin ineficiența colectării.

În ordinea medievală urbană, remunerarea calfelor — a angajaților — era fixată de breaslă după logica scolastică a lui pretium iustum: prețul just, moral, corespunzător statutului. Tranziția către capitalism a însemnat înlocuirea acestei logici normative cu una de piață: salariul nu mai exprimă ce merită omul după rangul său, ci ce poate obține pe o piață — ceea ce legislația românească nu pare să reflecte deloc. Abolirea formală a breslelor (legea Le Chapelier, Franța, 1791) consacră individualizarea completă a raportului salarial: muncitorul singur în fața angajatorului. Eliminarea capacității colective de negociere nu este însă singura cale de limitare a acesteia — John Kenneth Galbraith va numi problema, peste 160 de ani, absența puterii compensatoare.

Cele mai multe perspective converg asupra faptului că munca devine „marfă fictivă” — conceptul îi aparține lui Karl Polanyi, din Marea transformare (1944) — abia când omul nu mai are altă opțiune decât să o vândă. Polanyi include munca, alături de pământ și bani, între mărfurile fictive: bunuri care se tranzacționează pe piețe deși nu au fost produse pentru vânzare, iar tratarea lor ca simple mărfuri amenință însăși țesătura socială. Gestul fondator al pieței muncii este văzut ca fiind împrejmuirea proprietăților în Anglia secolelor XVI–XVIII (enclosures), care i-a împiedicat pe țărani să-și procure mijloacele traiului altfel decât prin angajare. Salariatul modern se naște, deci, nu dintr-o alegere, ci dintr-o deposedare — observație incomodă, dar analitic indispensabilă.

România se numără printre țările cu cele mai scăzute rate de populație activă din Uniunea Europeană: 66% din populația de 15–64 de ani, față de media UE-27 de 74% (date 2023). Dintre cei 12,2 milioane de rezidenți cu vârste între 15 și 64 de ani, doar aproximativ 8,06 milioane sunt populație activă conform definiției Eurostat. Spre comparație, în Suedia populația activă atinge 84%, iar Polonia și Bulgaria depășesc 70%. Metaforic — la nivelul de exprimare al unei rețele de socializare — afirm că principala cauză a acestei situații este că ne gândim prea mult la bani și deloc la salarii.

Datele completează diagnosticul. Rata de ocupare a României pentru 2024 a fost de 70,9%, sub media UE de 75,8% — diferență care evidențiază o problemă structurală: participarea scăzută, în special în rândul tinerilor și al persoanelor peste 55 de ani. În 2025, media UE a urcat la circa 76,1%, cu Malta în frunte (83,6%), urmată de Țările de Jos (83,4%) și Cehia (82,9%), România rămânând printre ultimele state membre. Tot România înregistrează cea mai scurtă durată estimată a vieții profesionale din UE — 32,7 ani, față de media europeană de 37,5 ani (2025); la polul opus, Țările de Jos ating 44 de ani, Suedia 43,4, Danemarca 42,6.

Cauzele explicite includ emigrația masivă a populației apte de muncă, îndeosebi după aderarea la UE, inactivitatea din motive medicale sau de dizabilitate, scăderea natalității din deceniile de după 1989 și îmbătrânirea populației. Dacă adăugăm agricultura de subzistență (care maschează o subocupare masivă în mediul rural), rata foarte scăzută de participare a femeilor în afara marilor orașe (pe fondul deficitului de infrastructură de îngrijire a copiilor și vârstnicilor) și munca informală sau „la gri” (care scoate statistic din activitate persoane care de facto muncesc), ipoteza mea nu mai pare deloc exagerată.

Consecința fiscală este directă: o rată de activitate de 66% înseamnă o bază de impozitare a muncii structural îngustă. Fiecare punct procentual de participare în minus se traduce în contribuții sociale și impozit pe venit necolectate — exact categoriile fiscale pe care se sprijină statele dezvoltate. Masa considerabilă a inactivilor și informalilor constituie o „rezervă” care teoretic ar tempera presiunile salariale, dar care practic nu e mobilizabilă fără politici de activare pe care România nu le-a construit prin politici salariale consistente mai ales în timp.

Compensările promise în discursul public pot fi fanteziste — așa cum se dovedesc și astăzi, în situaţia în care compensăm prețul la motorină prin scăderi de taxe care au efect timp de câteva ore. Precedentul istoric este edificator: magistrații din Berkshire au decis, în 1795, suplimentarea salariilor agricole din fonduri parohiale, indexate cu prețul pâinii — aranjament rămas în istorie drept sistemul Speenhamland, după numele localității unde s-a luat decizia.

Rezultatul pervers: angajatorii au redus salariile, știind că parohia completează diferența — o subvenție mascată pentru angajator, care a ținut salariile sub nivelul de subzistență decenii la rând, până la reforma Poor Law din 1834. Nu întâmplător, același Polanyi a făcut din Speenhamland piesa centrală a analizei sale: în lectura lui, eșecul acestui paternalism bine intenționat este momentul în care societatea engleză descoperă că nu poți nici lăsa munca pradă pieței pure, nici să o protejezi prin mecanisme care ignoră logica pieței. Dilema — se va observa — este exact cea a oricărei legi de salarizare unitară bine realizată.

David Ricardo, apoi Ferdinand Lassalle, a teoretizat salariul ca gravitațional atras spre minimul de subzistență: orice creștere peste acest nivel ar stimula creșterea populației, care ar readuce salariul jos. Marx a radicalizat: salariul acoperă doar reproducerea forței de muncă, plusul fiind însușit ca plusvaloare. Această optică — salariul drept cost de întreținere a unui factor de producție — este exact ceea ce secolul XX avea să răstoarne.

Henry Ford dublează salariul muncitorilor săi nu din filantropie, ci din calcul: reduce fluctuația de personal (care atinsese 370% anual), disciplinează munca și, în lectura populară, își transformă muncitorii în clienți. Indiferent cât ține de legendă ultima parte, mutația conceptuală este reală: salariul devine investiție în productivitate și în cerere agregată, nu simplu cost de minimizat.

Teoria salariului de eficiență (Shapiro–Stiglitz, mult mai târziu) va formaliza intuiția fordistă. Ar fi frumoasă o astfel de perspectivă pentru legea salarizării unitare din România. Dar probabil sunt subiectiv: îmi place să conduc un automobil marca Ford și nu vreau nici să mă oblige cineva să aleg o marcă foarte ieftină, nici să nu fiu considerat participant la trafic dacă nu conduc una de lux.

Trebuie amintit că, aproximativ după 1945, se consacră formal principiul conform căruia „munca nu este o marfă”: salariul devine obiect de negociere instituționalizată și instrument de politică macroeconomică. După ce a fost, pe rând, obligație de statut (feudalism) și preț individual al unei mărfi ca oricare alta (capitalismul incipient), salariul este astăzi un contract instituțional cu funcții sociale multiple — exact funcțiile de educație, sănătate, securitate și acumulare de care vorbeam.

Remarc, aici, cum dezbaterile actuale despre salarizarea unitară reactivează argumente vechi de secole: plafonarea din 1351, subvenția perversă din 1795, prețul just al breslelor — toate își au corespondențele lor în discuțiile de astăzi despre grilele unice. Cine legiferează ignorând această genealogie riscă să repete, cu costuri actualizate, erori deja plătite o dată de alții.

Istoria economică românească, “mai mult despre bani mai puţin despre salarii”

Se cuvine o precizare: poziționarea comparativă a României realizată mai sus nu are ca scop sugestia că, existând oricând situații mai rele, ar trebui să ne mulțumim cu ceea ce avem. O astfel de logică — în care acceptarea unei stări date este obținută prin simpla expunere a unor alternative inferioare — nu este un instrument de analiză economică, ci unul de gestionare a percepției. Iar din perspectivă economică, o asemenea strategie devine greu de observat atunci când comunicarea publică deplasează responsabilitatea dinspre deciziile de politică economică înspre comportamentele individuale.

Un exemplu de asemenea deplasare este poziționarea socială după criteriul formei de proprietate pentru care lucrezi — împărțirea discursivă a societății între „bugetari și privați”, două categorii articiale social care sunt preocupate să se certe la nivel individual şi tot probabil să râdă una de cealaltă fără motiv. Efectul acestei taxonomii este predictibil: două categorii aflate în opoziție retorică permanentă, în timp ce concluzia implicită rămâne aceea că nivelul mai redus de bunăstare ar fi imputabil uneia sau alteia dintre ele.

O astfel de cadrare face mai ușor acceptabilă, la nivel colectiv, reducerea resurselor deşi încadrarea într-o categories au alta poate fi de multe ori rezultatul unor propuneri obiective de carieră. (Ca profesor de economie, adaug o notă personală: lucrez cu mândrie în cea mai performantă universitate cu profil economic din România — instituție care, prin fondare și funcționare, este publică).

Max Weber explică apariția capitalismului modern ca pe o transformare culturală, nu doar a condițiilor materiale: nașterea unui anumit ethos al muncii și al câștigului. Nu este vorba de simpla dorință de bani — aceasta a existat mereu și peste tot, iar oamenii se gândesc firesc la salarii pentru ceea ce pot face cu ele. Este vorba despre altceva: munca tratată ca vocație, ca meserie.

Omul weberian dezvoltă o etică a câștigului, nu doar o tehnică a lui; câștigă nu ca să consume, ci pentru că a câștiga sistematic, disciplinat și rațional este semnul unei vieți bine trăite. (Mărturisesc, în paranteză, că în întreaga mea carieră, la interval de cel mult patru-cinci ani, perspectivele de salarizare au fost revizuite în sens descendent — iar în aceste condiții devine dificil „să te ții de meserie”, adică să onorezi datoria morală care decurge din vocație.)

Poziția geografică ne așază la granița de est a Occidentului, a NATO și a Uniunii Europene — ceea ce nu implică însă și o poziție periferică în economia lumii dezvoltate. Pentru contextul analizei de față, condiția convergenței este munca profesională metodică, iar aceasta presupune predictibilitate — inclusiv predictibilitatea cadrului de salarizare, pe care modificările frecvente și insuficient fundamentate ale legislației salarizării unitare o erodează.

O lege bine construită ar avea, în această logică, efecte care depășesc obiectul ei imediat: în capitalism, eficiența crește prin disciplina rezultată din constrângerea economică, ceea ce reduce nevoia de intervenții discreționare ale diferiților actori politici. Statul ar deveni astfel minimalist prin eficiență, nu prin destructurare. Secvența este simplă: muncești, ești recompensat cu salariu, acumulezi- iar economiile populației reprezintă veriga prin care anticipările comportamentale ale gospodăriilor se transformă în capital disponibil pentru investiții.

Dezvoltarea economică nu depinde, așadar, doar de volumul economisirii — cum ar sugera modelele clasice de creștere —, ci de coordonarea anticipativă a deciziilor de economisire și consum, coordonare care selectează echilibrul macroeconomic: aceleași economii pot finanța acumularea de capital productiv sau, dimpotrivă, pot alimenta paradoxul economisirii reinterpretat comportamental, blocând convergența dintre producție și consum.

Am argumentat în lucrări publicate, trecute prin procese de revizie academică, că investițiile nu sunt simple derivate ale volumului de economisire disponibil, ci expresia unei relații instituționale între capital și potențialul de dezvoltare — relație care poate fi consolidată sau, dimpotrivă, consumată prin chiar procesul creșterii. În același sens, convergența reală față de nivelul de trai occidental depinde de calitatea politicilor de investiții, nu doar de amploarea lor.

Dintr-o perspectivă comportamentală, economiile populației încorporează anticipări formate sub incidența unor mecanisme sistematice, astfel încât aceeași înclinație spre economisire poate finanța acumularea productivă sau poate alimenta, prin coordonarea defectuoasă a așteptărilor, o versiune comportamentală a paradoxului economisirii: gospodăriile care economisesc defensiv, anticipând instabilitatea, contractă cererea și validează ex post exact scenariul de care se temeau — o logică a profeției autorealizatoare de tip punct focal.

Dezvoltarea apare, în consecință, nu acolo unde economisirea este pur și simplu abundentă, ci acolo unde cadrul instituțional stabilizează anticipările suficient încât economiile populației să fie canalizate către formarea de capital intern. Este o condiție pe care economia românească — cu preferința sa persistentă pentru active imobiliare și consum importat — o îndeplinește doar parțial, iar instabilitatea cadrului de salarizare din sectorul public o fragilizează suplimentar.

Este greşit astfel să fi preocupat într-o lege de salarizare unitară doar de “cât”, doar de de bani, e important să creezi şi un sistem de echitate, ierarhii salariale acceptate ca fiind etice de către societate. Incertitudinea prelungită privind grilele de salarizare, în special în educație și sănătate, întreține o disociere problematică: aceea între obiectivul echității sociale și temeiul salarial al eticii muncii — o versiune contemporană a formelor fără fond.

Formula weberiană rămâne un reper: muncești sistematic, nu consumi luxos, deci acumulezi și reinvestești — exact combinația de care capitalismul a avut nevoie. În cazul românesc, în schimb (așa cum se constată de la dezbaterea Zeletin–Gherea până la discuțiile actuale), etica vocației se lovește de o constrângere materială elementară: acolo unde dotarea minimă cu bunuri lipsește, acumularea ascetică nu are de unde începe. “Banul la ban trage” cu condiţia ca banul să fie pus unul peste altul; dacă te gândeşti mai mult la bani şi mai puţin la salarii uiţi să acumulezi primul ban peste care să se adauge următorii….

Gospodăria românească medie consumă astăzi la aproximativ 88% din nivelul mediu european — un salt remarcabil față de doar 40% în 2004. Produce însă la doar aproximativ 78% (raportându-ne la PIB/locuitor), nivel care ne situează peste Ungaria (76%) și Slovacia (75%), dar sub Estonia (79%) și Polonia (81%). Se relevă astfel o asimetrie de aproape zece puncte procentuale între ceea ce consumăm și ceea ce producem — o asimetrie care își are cauza, printre altele, și în sistemul de salarizare: existența unor zone întregi în care principiul salarizării este înlocuit cu acela al muncii la gri, al zilieratului și al mascării angajării prin contracte de tip prestări servicii.

Tabloul devine și mai instructiv la nivelul veniturilor. Venitul median al gospodăriei românești, calculabil doar în perimetrul economiei fiscalizate, se situează la aproximativ 48% din media Uniunii Europene. Există, ce-i drept, estimări serioase — care includ și aproximarea veniturilor nedeclarate — ridică acest nivel spre 65–70% din media europeană. Oricum am măsura însă, constatăm aceeași ordine îngrijorătoare: veniturile se situează sub nivelul producției, iar producția sub nivelul consumului.

Dincolo de erorile de politică fiscală, avem aici, cu siguranță, și erori de concepție a politicii salariale. În privința averii nete a gospodăriilor, știm că mediana în zona euro este de 140.100 de euro, în timp ce în numeroase state din Europa Centrală și de Est averea mediană rămâne sub 50.000 de euro.

Unde se situează exact România? Nu știm cu precizie — și chiar această absență a datelor este grăitoare pentru cât de puțin ne preocupă educația și cercetarea. Abia în aprilie a acestui an a început în România prima anchetă HFCS (Household Finance and Consumption Survey — Cercetarea privind Finanțarea și Consumul Gospodăriilor Populației), un sondaj statistic de amploare derulat de Banca Națională a României cu sprijinul Institutului Național de Statistică, ale cărui rezultate le vom avea la finalul lui decembrie 2026.

Alte țări ale Uniunii Europene și-au materializat preocuparea pentru astfel de informații — instrument elementar de cunoaștere și de educație economică — încă din 2010–2011. Se cuvine adăugată și o mențiune metodologică importantă: averea românească este concentrată atipic în locuințe — rata de proprietate imobiliară, de circa 95%, este cea mai mare din UE —, însă cu valoare unitară scăzută și lichiditate redusă.

Ierarhia decalajelor care rezultă — consum, apoi producție, apoi venit, apoi avere — este exact inversul ordinii în care se construiește dezvoltarea durabilă: convergem cel mai repede la ceea ce se consumă și cel mai încet la ceea ce se acumulează. Incertitudinea veniturilor viitoare are acest efect! (deşi nu este singura cauză)

Discuțiile pe marginea legii salarizării unitare par să se poarte, într-o măsură surprinzătoare, în logica a ceea ce istoria dreptului românesc definește drept „obiceiul pământului” (jus valachicum). În acel cadru, munca nu era reglementată printr-un contract, ci printr-un statut personal: țăranul dependent datora muncă și dijmă în virtutea apartenenței la moșie, nu a unei tocmeli.

Analogia contemporană merită formulată explicit: acolo unde negocierea cu partenerii sociali este tratată ca o formalitate, salariul încetează conceptual să mai fie prețul contractual al muncii și redevine un rezultat de tip status — decurge din poziția ocupată în ierarhia administrativă, nu dintr-un schimb negociat.

Intervenția statului între angajator și angajat, prin stabilirea unui preț de referință al muncii, nu este în sine problematică: istoric, tocmai o asemenea intervenție a transformat obligația de muncă dintr-una nelimitată și arbitrară într-una cuantificată, iar o lege bine construită ar putea genera un transfer de bune practici între sectorul public și cel privat — ceea ce nu ar fi intervenționism, ci guvernare. Condiția este însă ca intervenția să stabilizeze contractul, nu să îl înlocuiască.

Un al doilea reper istoric relevant este cel al breslelor. Preocuparea actuală pentru salariul debutanților — lăudabilă în sine — reproduce logica monopolului ocupațional autoreglementat, în care oferta de muncă calificată este controlată, iar concurența prin preț este eliminată: salariul decurge din poziția în ierarhia meseriei, nu din negociere individuală. Generalizarea acestui principiu la nivelul întregii piețe a muncii comportă un risc documentat: apariția comportamentului de tip „vânătoare de salarii”, în care mobilitatea profesională este ghidată de poziția în grilă, nu de productivitate.

Există apoi un precedent care merită analizat cu instrumentarul manipulării unității de măsură. De la 1 septembrie 2025, în educație, norma didactică a fost mărită — deși dezbaterile privind calitatea educației puneau problema reducerii ei față de dimensiunea stabilită în 1995, într-o Românie considerabil mai săracă —, remunerația pentru plata cu ora a fost diminuată, iar o serie de sporuri au fost eliminate din baza salarială.

Structural, operațiunea amintește de mecanismul Regulamentelor Organice (1831–1832), care înăspreau de facto obligațiile țărănești prin instituția nartului: norma zilnică de muncă era calibrată astfel încât o „zi de clacă” legală necesita în realitate două-trei zile de muncă efectivă. Îmi asum caracterul exagerat al comparației în privința proporțiilor; mecanismul rămâne însă identic — forma juridică a obligației de muncă se păstrează, conținutul ei economic crește, iar remunerarea unitară efectivă scade. Faptul că măsura, prezentată la instituire drept tranzitorie, este pe cale de a fi consolidată prin noua arhitectură salarială ridică o întrebare legitimă de consecvență legislativă.

Continuând firul istoric: Legea rurală din 1864 a marcat momentul în care munca agricolă a trebuit, pentru prima dată, cumpărată pe piață — marile moșii au rămas fără forță de muncă gratuită și a apărut problema salariului agricol. Răspunsul marilor proprietari a venit prin legile învoielilor agricole (1866, 1872): contracte formal libere, dar cu executare silită — o constrângere extra-economică suprapusă unei forme contractuale moderne.

Diagnosticul acelei epoci — instituții moderne pe fond de dependență premodernă — rămâne un avertisment metodologic: un contract de muncă formal liber, dar cu conținut necunoscut la momentul angajamentului, combinat cu costuri ridicate de reconversie profesională, produce o dependență funcțional similară. Iar din asemenea configurații, ieșirea individuală cea mai accesibilă este migrația către piețe de muncă externe — ceea ce explică, probabil, atenția sporită acordată profesiilor din sănătate, unde emigrarea pentru muncă este cea mai facilă.

Este instructiv că prima extindere a rolului statului dincolo de garantarea executării contractului, către reglementarea conținutului acestuia, s-a produs tot ca reacție la asemenea tensiuni: legile sanitare și repausul duminical (1885, 1897). Legea contractelor de muncă din 1929 reprezintă un alt reper: reglementarea unitară a contractului individual, a contractului colectiv și a regulamentelor de atelier, cu forță normativă pentru contractul colectiv — salariile negociate colectiv deveneau minime obligatorii pentru ramură.

România interbelică dispunea astfel de o arhitectură duală modernă: negociere colectivă plus protecție legală minimală. Aceste câștiguri au fost anulate integral de Codul Muncii din 1950, când munca a devenit obligație constituțională, angajatorul unic a devenit statul, iar contractul de muncă a subzistat doar formal, fără conținut negocial — salariul era un act de repartizare, nu de schimb.

Legea 14/1991 a restabilit negocierea pentru sectorul privat, menținând însă stabilirea administrativă a salariilor bugetare; coexistența celor două regimuri salariale paralele este, de atunci, sursa structurală a multor tensiuni. Observația critică actuală este că, în măsura în care salariul bugetar rămâne stabilit exclusiv administrativ, fără conținut negocial real, diferența față de logica repartizării planificate rămâne una de grad, nu de natură — iar mobilitatea către sectorul privat devine supapa previzibilă a sistemului, de vreme ce statul nu mai este angajator unic.

Pentru completitudinea genealogiei: Codul Muncii din 1972 și Legea 57/1974 au instituit o rețea tarifară unică națională — toate salariile din economie, ierarhizate pe grile, cu raport controlat între retribuția minimă și cea maximă, sub principiul retribuirii „după cantitatea și calitatea muncii”. Acest sistem este strămoșul conceptual direct al salarizării unitare: aceeași ambiție de ierarhizare completă, exhaustivă și centralizată a muncii.

Eșecurile lui sunt instructive: egalizarea excesivă a erodat stimulentele, iar diferențierea reală s-a deplasat către avantaje nemonetare — acces, relații, economia secundară. Diferența fundamentală față de prezent este că acel sistem acoperea o economie integral publică; aplicarea aceleiași logici într-o economie mixtă va produce efecte de ajustare pe care le vom putea observa empiric.

(O ilustrare pedagogică a mecanismelor de acest tip: le propun uneori studenților să estimeze cât de atractivă ar fi viața într-un „paradis fiscal” nu ca beneficiari externi, ci ca rezidenți obligați ai sistemului; după cercetarea nivelului salariilor pentru meserii obișnuite și a sistemului de prețuri care condiționează accesul la educație, sănătate și securitate, atractivitatea inițială a ipotezei dispare. Exercițiul arată că evaluarea unui aranjament instituțional se face din interiorul constrângerilor lui, nu din exterior.)

Evoluția recentă a cadrului negocierii colective completează tabloul de moment. Legea 130/1996 a consolidat negocierea colectivă printr-un mecanism de extindere erga omnes puternic — contractul colectiv național obligatoriu pentru toți angajatorii —, funcțional până în 2011. Revizuirea Codului Muncii (Legea 53/2003, modificată în 2011, în context de criză) a flexibilizat semnificativ raporturile de muncă: extinderea contractelor pe durată determinată, ușurarea concedierilor, deplasarea accentului de pe protecție pe flexibilitate.

Legea dialogului social 62/2011 a demontat practic negocierea colectivă — desființarea contractului colectiv național, praguri de reprezentativitate ridicate, prăbușirea acoperirii negocierii colective de la aproximativ 98% la sub 15% —, ceea ce explică o parte substanțială a nemulțumirilor sindicale actuale. Legea 367/2022, adoptată sub presiunea Directivei UE privind salariile minime adecvate și a angajamentelor din PNRR, reface parțial mecanismele, instituind negocierea obligatorie la angajatorii cu peste zece salariați.

Cât privește legile-cadru ale salarizării unitare (330/2009, 284/2010, 153/2017), ele împărtășesc aceeași ambiție — o singură ierarhie coerentă a funcțiilor publice, cu coeficienți raportați la o bază unică — și același destin: erodare prin excepții, amânări ale aplicării grilelor și derogări sectoriale obținute de grupurile cu putere de negociere superioară. Grila prevăzută pentru 2022 nu a fost atinsă integral — de unde condiționalitatea PNRR pentru o nouă lege.

Avem de-a face, în fapt, cu ceea ce teoria economică definește drept putere compensatorie asimetrică. Conceptul de countervailing power, introdus de John Kenneth Galbraith în 1952, descrie modul în care piața tinde să genereze forțe opuse care neutralizează puterea marilor structuri economice: în varianta funcțională a mecanismului, concentrării de putere de pe o parte a pieței îi răspunde o concentrare echivalentă pe cealaltă parte — sindicatului puternic îi corespunde marele angajator, marelui producător îi corespunde marele cumpărător —, iar negocierea dintre forțe comparabile produce un echilibru relativ echitabil.

Mecanismul eșuează însă atunci când una dintre părți deține un avantaj structural suficient de mare încât cealaltă nu își mai poate constitui o forță defensivă echivalentă: puterea compensatorie este fie blocată instituțional, fie fragmentată și incapabilă să se organizeze. Întrebarea care se impune este în ce măsură legea salarizării unitare — nepublicată la data redactării acestui text — corectează sau, dimpotrivă, consolidează această asimetrie.

Întrebarea nu este retorică; ea vizează cauzele structurale ale dezechilibrului de putere. Mai întâi, asimetria informațională: una dintre părți — statul angajator — deține integral datele de fundamentare (simulările pe grile, proiecțiile de impact bugetar), în timp ce cealaltă parte negociază, practic, fără acces la informație. Apoi, problema acțiunii colective: pentru grupuri mari și fragmentate, cum sunt salariații din sectorul public, dispersați pe familii ocupaționale cu interese parțial divergente, costul organizării depășește sistematic beneficiul individual imediat.

În fine, paradoxul instituțional: atunci când piața nu poate genera singură puterea compensatorie, soluția standard este intervenția statului ca garant al echilibrului; în cazul de față însă, statul este simultan parte interesată și arbitru — iar în măsura în care procesul de legiferare rămâne netransparent, instituția chemată să corecteze asimetria este cea care o reproduce.

În final, rămâne o problemă de echitate care merită semnalată: ajustarea decontată astăzi de salariați decurge din dificultățile statului în exercitarea rolurilor sale de arbitru al prețului muncii și de garant al negocierii libere — inclusiv din supraestimarea veniturilor din fondurile PNRR la fundamentarea bugetului pentru acest an, decizie la care salariații vizați nu au avut nicio contribuție.

De ce am recurs la distincţia metaforică între bani şi salariu, deşi salariul rămâne suma de bani primită pentru munca prestată?

Salariul este una dintre cele mai cercetate categorii ale economiei politice, fiind simultan un preț al factorului muncă și un semnal instituțional cu profunde implicații sociale. Complexitatea sa rezidă în caracterul multidimensional: variabilă macroeconomică determinantă a cererii agregate, instrument microeconomic al alocării forței de muncă și factor psiho-social cu efecte asupra motivației și coeziunii organizaționale. Înțelegerea rolului său impune, prin urmare, o abordare care să integreze analiza de piață, teoria instituțională și economia comportamentală — exact triada necesară pentru evaluarea unei legi a salarizării unitare.

Gândirea economică a parcurs un drum lung în definirea salariului: de la prețul determinat de costul reproducerii forței de muncă — ceea ce încasează salariatul trebuie să îi asigure un trai comparabil cu al celorlalți participanți la aceeași piață a muncii —, trecând prin interpretarea critică a salariului ca instrument de extracție a surplusului (tradiție cu ecouri directe în teoria modernă a puterii compensatorii și a conflictului distributiv), până la principiul neoclasic al egalității dintre salariu și productivitatea marginală.

Acest din urmă principiu presupune însă piețe concurențiale, informație simetrică și mobilitate perfectă — ipoteze contestate sistematic de literatura ulterioară și vizibil neîndeplinite pe piața muncii. Două dezvoltări teoretice sunt direct relevante pentru construcția legii de salarizare unitară…ar trebui….

Prima este teoria capitalului uman: diferențialele salariale reflectă investițiile în educație, formare și experiență — fundamentul oricărei grile care pretinde să ierarhizeze coerent funcțiile publice. A doua este familia modelelor salariului de eficiență: angajatorul poate plăti deliberat peste nivelul de echilibru pentru că salariul ridicat descurajează delăsarea acolo unde monitorizarea este costisitoare și pentru că angajații percep remunerarea generoasă ca pe un dar la care răspund cu efort suplimentar.

Reciproca este la fel de adevărată și mai puțin discutată: un salariu perceput ca inechitabil sau în scădere reală este resimțit ca o retragere a darului, cu răspuns simetric în efort — mecanism de urmărit atent într-un sistem public în care salariile reale din educație tocmai au înregistrat cea mai accentuată scădere din Europa.

Pe acest fundal teoretic, datele empirice ale cazului românesc capătă relief. Dimensiunea sectorului public românesc nu este, contrar discursului dominant, supraponderală: cu aproximativ 1,27 milioane de posturi ocupate la o populație ocupată de circa 8 milioane, ponderea administrației publice în sens restrâns este de 15–17%, sub media UE de 18,8% și departe de nivelurile nordice de 30–38%; raportat la populație, România are circa 67 de angajați publici la 1.000 de locuitori, față de media europeană de 94.

Celor 1,27 milioane li se adaugă un stoc de posturi vacante blocate estimat la 150.000–170.000 — cifră mare, care merită discutată în contextul unei reforme administrative încă așteptate, dar care, raportată la standardele europene de angajare publică, indică mai degrabă discrepanțe structurale decât supradimensionare.

Problema reală nu este așadar dimensiunea, ci structura, distribuția și, mai ales, sistemul de remunerare: percepția de supradimensionare este alimentată de eterogenitatea salarială și de vizibilitatea excepțiilor — exact anomaliile pe care o lege a salarizării unitare bine construită ar trebui să le corecteze și pe care derogările succesive de la legile-cadru anterioare le-au perpetuat.

O lege bună ar trebui să înceapă cu definirea riguroasă a perimetrului. Metodologia europeană oferă criteriul: o entitate controlată de stat aparține administrației publice doar dacă nu își acoperă majoritatea costurilor din venituri proprii de piață. Cei 1,27 milioane de „bugetari” nu includ angajații companiilor de stat — salariați ai sectorului public în sens larg, dar în afara legii salarizării.

Frontiera dintre cele două perimetre a fost istoric un punct de tensiune recurent: presiunea unor categorii de a ieși din grilă către regimul negocierii libere, cu remunerații superioare, este forma instituțională a arbitrajului între cele două regimuri salariale paralele existente din 1991. O discuție serioasă despre definirea strictă a calității de bugetar ar fi oferit, probabil, și soluția pentru dimensiunea anvelopei bugetare care pare astăzi un corset al întregii construcții legislative.

Legătura cu educația închide argumentul. Datele Eurostat publicate în august 2026 plasează România pe ultimul loc în UE la cheltuielile publice pentru educație: 2,97% din PIB față de media de 4,66% — puțin peste jumătate din efortul european —, cu doar 0,71% din PIB pentru învățământul superior (media UE: 1,21%) și cu o componentă de investiții sub 5% din total, printre cele mai reduse din Uniune. Consecința vizibilă: cea mai mică proporție de tineri cu studii superioare din UE27 (18,1% la grupa 20–34 de ani).

Anomalia centrală devine evidentă prin comparație: la puterea de cumpărare, salariatul român mediu a urcat pe locul 13 din UE, dar finanțarea educației a rămas pe locul 27 din 27. Dacă subfinanțarea ar fi doar o consecință a sărăciei, cele două clasamente ar fi aliniate; decalajul de 14 poziții arată o problemă de prioritate alocativă, nu de capacitate economică.

O economie care plătește salarii de rang 13 dar investește în capitalul uman de rang 27 își consumă anticipat potențialul de dezvoltare — subfinanțarea educației fiind forma cea mai pură a acestui consum, de vreme ce educația este tocmai canalul care transformă economisirea de astăzi în capacitate productivă de mâine. Iar dacă diferențialele salariale reflectă, conform teoriei, investiția în capital uman, atunci o grilă de salarizare construită pe fundamentul celei mai subfinanțate educații din Europa își subminează propria logică internă.

Concluzia de politică economică decurge firesc din întregul parcurs. Salariul îndeplinește simultan funcții alocative (semnalizează raritatea relativă a calificărilor și orientează investițiile în capital uman), distributive (masa salarială determină consumul privat și cererea agregată), motivaționale (nivelul, structura și echitatea percepută a remunerației condiționează efortul și loialitatea) și de coeziune socială (inegalitățile percepute ca arbitrare erodează legitimitatea instituțiilor pieței muncii — funcție direct relevantă în contextul compresiei salariale din sectorul public).

O lege a salarizării unitare care ar optimiza o singură funcție — cea distributivă, prin prisma anvelopei bugetare — ignorându-le pe celelalte trei ar repeta eroarea de concepție a tuturor legilor-cadru anterioare. Abordarea necesară este multidimensională: recunoașterea structurilor de piață imperfecte, valorificarea mecanismelor de putere compensatorie prin negociere colectivă reală și integrarea dimensiunilor comportamentale în designul sistemului de remunerare”, este mesajul lui Dragoș Huru.