Dr. Doina Hrehoreț este chirurgul care a rescris limitele unui domeniu „prea greu” pentru femei

Într-un univers medical dominat de bărbați, Dr. Doina Hrehoreț a demonstrat că precizia bisturiului nu exclude finețea empatiei. Este singura femeie medic chirurg din România care efectuează transplant hepatic și una dintre foarte puținele din Europa de Est cu această competență. Din 2007, de la primul său transplant de ficat realizat la o pacientă adultă, numele ei s-a legat de perseverență, curaj și rigoare profesională. În prezent, lucrează la Institutul Clinic Fundeni, în Centrul de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic.

Când își amintește de prima intervenție de transplant hepatic, emoția este încă vie. „Îmi amintesc și acum cu emoție de primul transplant hepatic realizat în 2007. A fost un moment intens, care mi-a confirmat nu doar vocația, ci și forța de a sparge bariere”, povestește medicul. Într-un domeniu considerat adesea „prea greu” pentru o femeie, acea reușită a fost mai mult decât o victorie profesională, a fost, conform ei, „o fisură într-o convingere veche și un început de drum nou”.

Pentru meritele sale în domeniul medical, dr. Doina Hrehoreț a fost inclusă de către Revista Capital în „Top Performeri din Sănătate” 2025, iar în cadrul Galei din 19 noiembrie, a primit „Premiul pentru pionierat feminin în transplant hepatic în România”. Cu această ocazie, ea a oferit publicației un interviu în care a vorbit despre experiențele sale și care este viziunea sa despre domeniul medical românesc.

Forța de a sparge bariere

CAPITAL: Care credeți că ar fi momentul esențial care v-a marcat cariera?

DOINA HREHOREȚ: Îmi amintesc și acum cu emoție de primul transplant hepatic realizat în 2007. A fost un moment intens, care mi-a confirmat nu doar vocația, ci și forța de a sparge bariere. Într-un domeniu considerat „prea greu” pentru o femeie, acel transplant a fisurat o convingerea veche și a deschis un drum nou. De atunci, fiecare intervenție a fost și o reafirmare a faptului că în medicină nu contează genul, ci curajul, cunoștințele și respectul pentru viață.

C: O întrebare ceva mai neobișnuită: ce înseamnă viața pentru dvs?

DH: Viața pentru mine nu e o succesiune de reușite, ci un amestec firesc de bucurii și încercări. Ca și vremea, are zile senine și zile mohorâte, dar tocmai această alternanță îi dă sens. Obstacolele nu m-au oprit niciodată, nu am ales „calea ușoară”, dimpotrivă, le-am privit ca pe o provocare de a progresa, de a învăță și de a merge mai departe cu mai multă înțelepciune, sper… și empatie.

Viața mi-a arătat că totul depinde de perspectiva din care alegi să privești. Atunci când am învățat (de fapt e un proces de învățare continuu) să nu mai judec, să nu iau nimic personal și să folosesc cuvântul cu grijă și responsabilitate, am descoperit liniștea. Cele patru legăminte ale toltecilor (Don Miguel Ruiz) mi-au devenit un ghid discret, dar constant. Mi-au schimbat modul în care gândesc, comunic și simt. Astăzi cred cu tărie că, indiferent ce se întâmplă, poți transforma orice experiență într-o ocazie de a deveni o versiune mai bună a ta.

A menține flacăra vie

C: Care credeți că este responsabilitatea ce vă revine odată expertiza pe care nimeni nu vi-o poate contesta?

DH: Experiența nu îți dă dreptul să te oprești, ci te obligă să mergi mai departe, cu mai multă responsabilitate. Este obligația morală de a împărtăși ceea ce știu, de a forma tineri și de a menține vie flacăra pasiunii pentru acest domeniu. Dacă reușesc să las în urmă nu doar rezultate, ci și oameni care cred în valorile medicinei autentice, atunci știu că am construit ceva care rămâne.

C: Pe plan global, societatea omenească nu este tocmai la apogeul său științific, cum vedeți lumea peste 10 ani?

DH: În următorii zece ani, cred că lumea va deveni și mai interconectată, iar medicina va atinge un nivel de precizie extraordinar. Dar în același timp, va crește nevoia de echilibru – între om și tehnologie, între corp și suflet. Într-o lume dominată de algoritmi, empatia va deveni cea mai valoroasă formă de inteligență. De aceea, viitorul, mai ales în  în medicină, nu va aparține celor mai puternici sau mai tehnologizați, ci celor care vor ști să rămână profund umani.

C: Care ar fi principalele calități de care trebuie să dea dovadă un tânăr ce ar dori să vă calce pe urme?

DH: Un tânăr care vrea să-mi calce pe urme trebuie să aibă pasiune, stăpânire de sine și forța de a se dărui fără să simtă că se sacrifică. În clipa în care munca devin o formă de iubire, nu mai simți efortul, simți doar rostul.

Rigoare, empatie și onestitate

C: Care este cel mai important lucru pe care l-ați desprins din experiența dvs. de până acum?

DH: Cel mai important lucru pe care l-am învățat din experiența mea este că nu putem controla totul. Oricât de mult ne pregătim, oricâtă știință și precizie aducem în actul medical, există mereu o parte care nu depinde de noi. Datoria noastră este să dăm tot ce avem mai bun – cu rigoare, cu empatie și cu onestitate – , iar apoi să acceptăm rezultatul cu demnitate și liniște. Această acceptare nu înseamnă resemnare, ci înțelepciunea de a înțelege limitele umane și miracolul vieții.

C: Care considerați că ar fi cea mai urgentă măsură pe care ar trebui să o adopte statul în domeniul în care activați?

DH: Cred că în domeniul transplantului sunt necesare două măsuri. Prima ar fi promovarea donării de organe ca act umanitar suprem, care este esențială pentru creșterea numărului de donatori, dar efectul este mai degrabă pe termen mediu și lung, deoarece presupune schimbarea mentalității publicului.

A doua măsură se referă la personalul implicat în activitatea de transplant. Transplantul de ficat este o muncă de echipă (chirurgi, medici ATI, gastro-enterologi, radiologi, infecționiști, cardiologi, oncologi…) și presupune supraspecializare, eforturi extraordinare și stres ridicat.Personalul medical merită recunoștință pentru devotamentul său, eforturi care depășesc fișa postului și izvorăsc din conștiința fiecărui medic și asistent.