Ultimele momente ale lui Nichita Stănescu la Spitalul Fundeni
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu a fost internat la Spitalul Fundeni, în urma unei crize hepatice severe, iar la câteva minute după ora 2 noaptea, viața poetului s-a încheiat într-un stop cardio-respirator.
„Și te-ai dus dulce minune” – Mihai Eminescu.
Până la momentul internării, Nichita mersese pe picioarele lui, conștient de gravitatea stării, încercând să își păstreze luciditatea în fața bolii care îl măcina de ani de zile.
Prietenul său, Aurelian T. Dumitrescu, îl întrebase cu câteva momente înainte: „Ce din poem îţi place mai mult?”. Nichita i-a răspuns:
„Odă în metru metru antic”, explicând că versul inițial al poeziei, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, reprezintă cel mai frumos început scris vreodată în limba română. „Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit”, a răspuns marele poet.
Johnny Răducanu, prieten apropiat al poetului, își amintea că Nichita îi spusese oarecum premonitoriu:
„Când oi muri, am să fiu un amărât de poet, care n-o să aibă nici cruce!”, iar ani de-a rândul a mers la mormântul său și a turnat câte o sticlă de vodcă pe pământ, în semn de respect și amintire a prietenului său.
Lupta cu boala și efectele alcoolului asupra lui Nichita Stănescu, „zănaticul” poeziei românești
Ani de ani, Nichita Stănescu s-a confruntat cu probleme de sănătate generate de consumul excesiv de alcool, iar dependența sa devenise vizibilă pentru apropiați. Prietenul și poetul Cezar Ivănescu avea să constate mai târziu:
„La autopsie, s-a constatat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“, scriu cei de la Metropolis.
Boemismul care îi definea viața și stilul de lucru nu a fost niciodată ascuns, însă efectele alcoolului îi erau fatale.
Dora, ultima sa soție, a încercat să creeze un sprijin colectiv pentru a-l ajuta să lupte cu vicii care îi consumau sănătatea. Prietenii apropiați ai poetului au acceptat să participe la ceea ce ea numea o „conjurație antialcool”, menită să-l protejeze de tentațiile care îi amenințau viața.
În ciuda eforturilor lor, ciroza fusese deja instalată, iar toate persoanele care intrau în casa poetului erau atent supravegheate pentru a nu-i aduce băutură.
Johnny Răducanu își amintea cu detalii despre simplitatea vieții lui Nichita:
„Nichita nu era un tip pretențios. Umbla cu o cămașă și cu un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea mașină. Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj și-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca și cu slănina, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă.
Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până atunci el nu era așa. În ziua când și-a pus telefon și a început să mănânce mâncare gătită nu mai era el.
Îmi spunea: «Bătrâne, ai văzut ce mi-a făcut nevastă-mea?!… Mi-a pus telefon și îmi dă să mănânc mâncare gătită!»”.
Universul intim al poetului Nichita Stănescu
Casa lui Nichita Stănescu era un spațiu în care viața literară și cea cotidiană se împleteau. Pictorul Mircia Dumitrescu, prieten apropiat al poetului, își amintea:
„Totul era magic la el. De când intrai, te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideile… Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară. Brusc. Erai în plin cancan”.
Chiar și în acele spații modeste, poetul primea vizitatori din toate mediile: persoane marcante ale societății, generali de Securitate, intelectuali și artiști. Nichita explica cu naturalețe:
„Păi, mai bine să audă un general de Securitate decât să audă vreun mic căţel care cine ştie cum îmi răstălmăceşte vorbele… ”.
Această libertate interioară și socială îl caracteriza și era parte din farmecul și geniul său.
Ștefan Agopian, care l-a cunoscut în vara anului 1977, descria dependența poetului de vodcă și impactul ei asupra creației:
„Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“.
Această luciditate aparent paradoxală îi permitea să transforme efervescența alcoolică într-un motor al creației poetice, deși efectele asupra sănătății sale erau devastatoare.
Parcursul literar și recunoașterea internațională a lui Stănescu
Nichita Hristea Stănescu s-a născut pe 31 martie 1933, la Ploiești, într-o familie cu rădăcini diverse: mama sa, Tatiana Cereaciuchin, provenea dintr-o familie de nobili ruși refugiați în România, iar tatăl său, Nicolae Hristea Stănescu, a fost țăran devenit meșteșugar și comerciant. După terminarea Liceului Sf. Petru și Pavel din Ploiești, între 1944 și 1952, Nichita a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București între 1952 și 1957.
În primii ani de facultate, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa iubire din adolescență, însă relația a durat doar un an. În 1955, Nichita și-a adunat poeziile scrise într-un stil nonconformist într-un volum intitulat „Argotice – cântece la drumul mare”, care a fost publicat postum în 1992. Debutul său editorial a avut loc în martie 1957 în revistele „Tribuna” din Cluj și „Gazeta literară”, unde i-au fost publicate trei poezii.
Anii 1957–1960 au marcat începutul colaborării sale cu „Gazeta literară”, mai întâi ca corector, apoi ca redactor la secția de poezie, sub direcția lui Zaharia Stancu. În 1960 a publicat volumul de debut „Sensul iubirii”, iar în 1962 s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, relație care i-a inspirat volumul „O viziune a sentimentelor”, publicat doi ani mai târziu, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor.
De-a lungul anilor ’60, Nichita a publicat volume importante precum „Dreptul la timp” (1965), „11 elegii” (1966) și „Roșu vertical”, „Antologia Alfa” și „Oul și sfera” (1967). În 1969, cu volumele „Necuvintele” și „Un pământ numit România”, a câștigat din nou Premiul Uniunii Scriitorilor, consolidându-și poziția pe scena literară națională.
Anii ’70 au adus o serie de realizări: redactor-șef adjunct la „Luceafărul” alături de Adrian Păunescu și la „România literară” sub conducerea lui Nicolae Breban, publicarea volumelor „Măreția frigului” și „Cartea de recitire”, dar și traduceri în Iugoslavia ale poeziilor sale. În 1975, a primit Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder” și a devenit comentator la revista „România literară”.
Nominalizările sale la Premiul Nobel pentru Literatură în 1979 și 1980, propus de scriitorul suedez Arthur Lundkvist, confirmă recunoașterea internațională a operei sale, alături de nume importante precum Max Frisch sau Jorge Borges. Deși nu a câștigat Nobelul, nominalizările au subliniat valoarea literară a operei sale și impactul pe scena mondială.
Ultimii ani și implicarea Dorei în parcursul poetic al lui Stănescu
Anii 1980–1983 au fost marcați de spitalizări repetate și încercări de recuperare a sănătății. În acea perioadă, Nichita a beneficiat de tratamente sofisticate la Mangalia Nord, recomandate de familia Ceaușescu, menite să-l îndepărteze de vicii și să-i refacă ficatul. Deși intervențiile au prelungit viața poetului câțiva ani, alcoolul a revenit și a continuat să-i afecteze sănătatea.
În 1982, poetul și-a pierdut tatăl și tot în acel an i-a fost publicat volumul „Noduri și semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”. În iulie 1982 s-a căsătorit cu Todorița Tărâță (Dora), ultima sa soție, care a avut un rol esențial în viața lui personală și artistică, organizând sprijinul prietenilor într-o adevărată „conjurație antialcool” pentru a-l proteja.
Pe parcursul acestor ani, poetul a suferit accidente și probleme de sănătate: în noiembrie 1982 și-a fracturat piciorul stâng la o deplasare la Focșani, fiind imobilizat șase luni. În 1983, la împlinirea vârstei de 50 de ani, a fost sărbătorit la nivel național, iar în același an i-a fost publicat volumul „Strigarea numelui”.
Pe 9 decembrie 1983, la o nuntă a unor prieteni în Turnu Severin, consumul excesiv de alcool a precipitat criza hepatică, ducând la internarea sa de urgență la Spitalul Fundeni. La 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu s-a stins din viață la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”. Anunțul oficial a indicat un stop cardio-respirator, însă autopsia a relevat că ficatul său era aproape inexistent.
După moartea sa, au fost publicate volume postume, printre care „Antimetafizica” (1985), iar în 1990, Nichita Stănescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române, consacrându-i moștenirea literară și recunoașterea definitivă în cultura română.
„Poezia nu este lacrima, ea este însuși plânsul”, a spus Stănescu lăsându-se plâns pentru ultima oară și sărăcindu-ne lumea poeziei pentru totdeauna.
De 42 de ani, literatura tot plânge!
