În perioadele cu temperaturi foarte scăzute, când consumul depășește 57-58 milioane mc/zi și se adaugă tranzitul către Republica Moldova, importurile, în special din Ungaria, devin esențiale pentru menținerea echilibrului sistemului, explică președintele AEI, Dumitru Chisăliţă.
România are nevoie de importuri de gaze în perioadele de ger sever
Președintele Asociației, Dumitru Chisăliţă, explică că diferența dintre „există gaz” și „ai gaz în rețea” poate face diferența între confortul consumatorilor și o criză energetică.
„România are gaze la nivel anual, dar România poate ajunge în situaţia în care nu le poate duce la consumatorii din România şi Republica Moldova suficient de repede, exact când consumul „muşcă” cel mai tare. Diferenţa dintre „există gaz” şi „ai gaz în reţea” nu e semantică. E diferenţa dintre confort şi criză. Când consumul sare de 57-58 milioane mc/zi (temperaturi sub -12C), la care se adaugă 6-7 milioane mc/zi gaze care tranzitează România pentru Republica Moldova, intrăm într-o zonă fără elasticitate.”, susţine preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă (AEI), Dumitru Chisăliţă, într-un comunicat.
Când temperaturile scad sub -12 grade Celsius și consumul depășește 57-58 milioane metri cubi pe zi, la care se adaugă tranzitul către Moldova, producția internă rămâne constantă, iar depozitele de gaze se golesc progresiv, reducând debitul de extracție. În acest context, importurile devin singura soluție flexibilă, însă depind de capacitatea punctelor de intrare și de disponibilitatea furnizorilor externi.
„Asta înseamnă că nu contează ce scrie în statistici despre „stocuri” şi pe ce loc ne găsim în Europa. Contează cât gaz se poate băga în sistem în fiecare zi, exact în orele grele. Şi aici România are o vulnerabilitate structurală, debitul de gaz orar disponibil, nu sursele anuale. Odată cu apariţia gerului în România (11 ianuarie 2026), Ungaria (furnizorii) şi-a oprit tranzitul de gaze dinspre Turcia către Ungaria, via România – şi a început să exporte în România gaze pe care le deţinea în depozite, acţiune fără de care nu s-ar fi putut menţine consumul de gaze din România şi R. Moldova. Dependenţa de Ungaria este evidentă. Emoţională ca formulare, speculativă comercial, dar este realitatea care a asigurat (şi singura care poate asigura) consumul de gaze din România şi R. Moldova la nivelul cererii la temperaturi sub -12 C. Sintagma „suntem la mâna Ungariei” sună isteric. Dar are un sâmbure rece şi exact, operaţional, România poate ajunge dependentă de intrarea dinspre Ungaria ca supapă de echilibru”, a explicat Dumitru Chisăliţă.
În urmă cu câteva zile, odată cu apariția gerului, Ungaria a ajustat fluxul de gaze
În urmă cu câteva zile, odată cu apariția gerului, Ungaria a ajustat fluxul de gaze, oprind tranzitul dinspre Turcia și redirecționând resursele din depozitele proprii către România. Această acțiune a fost esențială pentru menținerea consumului și a fluxului de gaze către Republica Moldova, demonstrând dependența României de importurile externe în perioadele critice.
„Când temperaturile se menţin negative în perioada următoare şi consumul sare de un prag (aproximativ 57-58 milioane mc/zi România, la care se adaugă 5-6 milioane mc/zi tranzit de gaze către R Moldova), sistemul are nevoie de încă o „poartă” care să poată livra debite suplimentare. Ungaria, în acest moment devine direcţia de import care poate face diferenţa. Asta nu e politică. Aceasta este infrastructura şi acesta este fluxul fizic şi comercial al gazelor. Depozitul de gaze este un rezervor cu Robinet, dar ca orice rezervor pe măsură ce scoţi din el se goleşte. Aici e partea pe care publicul nu o înţelege, iar mulţi o omit deliberat”, a mai spus preşedintele AEI.
Chisăliţă subliniază că depozitele de gaze nu funcționează ca niște recipiente din care se poate extrage oricând cantitatea dorită
Chisăliţă subliniază că depozitele de gaze nu funcționează ca niște recipiente din care se poate extrage oricând cantitatea dorită. Pe măsură ce nivelul gazelor scade, capacitatea de extracție se reduce, ceea ce poate transforma importurile din opționale în absolut necesare. În același timp, orice mic deficit de import se resimte imediat pe piață și în sistemul energetic, nu doar la nivelul consumatorilor casnici, ci și în alimentarea centralelor termice și a fluxurilor regionale de gaze.
„Când nivelul gazelor din depozit scade, scade şi capacitatea de extracţie. Paradoxul sistemului este simplu şi dur, exact când e mai frig şi ai nevoie de maxim, depozitul îţi dă tot mai puţin în fiecare zi. De aceea, dacă gerul persistă şi consumul rămâne sus, România poate fi împinsă în situaţia în care importul nu mai e opţional sau „necesar pentru acoperirea unor vârfuri”, ci devine obligatoriu, zilnic şi continuu. Riscul major nu e că Ungaria „nu vrea”. E că poate nu poate sau că doreşte (furnizorii) un preţ foarte mare. Aici e adevărul pe care nimeni nu vrea să-l spună public. Nimeni nu face caritate energetică în mijlocul iernii, în plin ger”, a subliniat Chisăliţă.
Securitatea energetică nu mai înseamnă doar disponibilitatea gazelor pentru cumpărare
Mai mult, Chisăliţă evidențiază că securitatea energetică nu mai înseamnă doar disponibilitatea gazelor pentru cumpărare, ci capacitatea sistemului de a funcționa și atunci când importurile nu sunt posibile. Aceasta implică dezvoltarea unei autonomii energetice bazate pe resurse interne, rețele, depozite și infrastructuri controlabile, astfel încât România să poată acoperi consumul critic în vârf de cerere sau în situații de criză, chiar în lipsa importurilor.
„Când trebuie să alimentezi simultan consumul intern ridicat şi obligaţii de flux către R. Moldova, orice mic deficit de import se simte imediat. Şi se simte nu în comunicare, ci în presiuni şi în piaţă. România este presată iarna la vârf de consum, nu din lipsă de resurse, ci din lipsă de debite de gaze, iar în acest episod de ger dependenţa marginală decisivă este intrarea din Ungaria, cu risc de preţ prohibitiv. În urmă cu doar o săptămână anticipam un astfel de scenariu (fără a prevedea că se va întâmpla atât de repede): „AEI susţine necesitatea trecerii la o formă mai complexă decât a „independenţei energetice” – „autonomia energetică”: nu autarhie şi nu izolare, ci capacitatea de a acoperi consumul critic în vârf şi în criză din resurse şi infrastructuri real controlabile (producţie, reţele, stocuri, flexibilitate). Practic, „securitatea” nu mai înseamnă „am de unde cumpăra”, ci „pot funcţiona dacă nu pot cumpăra”, a conchis Chisăliţă.
