Precedent istoric în justiția din România: ordin de protecție pentru alienare parentală și violență psihologică asupra copilului

Precedent judiciar fără precedent în România: ordin de protecție pentru violență psihologică și alienare parentală

Timp de șase ani și jumătate, un copil din România a trăit separat de unul dintre părinți, în ciuda faptului că instanțele constataseră, prin hotărâri succesive, existența abuzului psihologic, a alienării parentale și a suferinței copilului.

Deși deciziile judecătorești existau, ele nu produceau efecte concrete, iar copilul a rămas într-un mediu nociv. Sistemul judiciar a evitat, ani la rând, o intervenție fermă, pe fondul unei temeri adânc înrădăcinate în practică: ideea că separarea copilului de părintele agresor ar fi mai traumatizantă decât menținerea acestuia într-un abuz psihologic constant, dar greu de observat.

Această paradigmă a fost însă răsturnată pentru prima dată în România, scrie EVZ.ro. Într-o decizie considerată fără precedent, o instanță a emis un ordin de protecție exclusiv pentru violență psihologică și socială, obligând mama să păstreze distanța față de propriul copil și să poarte un dispozitiv electronic de supraveghere.

Măsura a fost extinsă și asupra familiei materne, pe care instanța a recunoscut-o drept participant activ la procesul de alienare parentală. În urma deciziei, copilul a ajuns în siguranță, alături de tată.

Dosarul a fost instrumentat de avocata Irina Tomescu, una dintre puținele voci din practica juridică românească ce tratează public alienarea parentală ca pe o formă gravă de violență psihologică.

Potrivit acesteia, caracterul de precedent al deciziei nu derivă doar din soluția finală, ci mai ales din dificultatea extremă de a proba violența psihologică în instanță. În timp ce violența fizică lasă urme vizibile, alienarea parentală presupune un proces lent și sistematic, care se produce în timp, prin manipulare emoțională, izolare și denigrare constantă a celuilalt părinte.

Avocata a arătat că obținerea ordinului de protecție a presupus un volum uriaș de probe, documente, evaluări psihologice și hotărâri succesive, adunate pe parcursul mai multor ani.

„Este foarte greu de demonstrat. Ordinul de protecție a presupus un volum uriaș de probe, documente, evaluări și hotărâri succesive, adunate pe parcursul mai multor ani”, a explicat avocata pentru Evenimentul Zilei.

Aplicarea măsurilor de protecție în cazul alienării parentale rămâne o raritate în România

Deși legislația românească recunoaște alienarea parentală ca formă de violență psihologică și prevede măsuri de protecție, aplicarea acestora rămâne rară. Practica judiciară a fost marcată, până în prezent, de reținere și de teama de a lua decizii ferme care să implice separarea copilului de părintele abuziv.

Un element esențial reținut de instanță în acest caz a fost definirea clară a alienării parentale nu ca un simplu conflict între părinți, ci ca o formă de agresiune directă asupra copilului. După divorț sau separare, tot mai mulți părinți ajung să își implice copiii în conflicte nerezolvate, folosindu-i ca instrumente de presiune.

În timp, această dinamică produce o înstrăinare progresivă, copilul fiind îndepărtat emoțional de unul dintre părinți prin inducerea fricii, a vinovăției sau a respingerii.

Irina Tomescu a subliniat că fenomenul alienării parentale a devenit o problemă de amploare națională, tot mai mulți părinți confruntându-se cu astfel de situații.

„Este o problemă națională. Din ce în ce mai mulți părinți se confruntă cu alienarea parentală, iar copilul ajunge să fie prins într-un abuz psihologic care nu este recunoscut suficient de repede”, afirmă Irina Tomescu.

Cum combați argumentul că separarea copilului de părintele agresor ar provoca o traumă mai mare decât menținerea situației existente?

Unul dintre cele mai dificile obstacole ale dosarului a fost combaterea argumentului frecvent invocat în instanțe, potrivit căruia separarea copilului de părintele agresor ar provoca o traumă mai mare decât menținerea situației existente. Acest raționament a blocat ani la rând intervenția reală a statului.

În realitate, potrivit practicii internaționale și literaturii de specialitate invocate în cauză, trauma majoră nu este separarea, ci expunerea continuă la violență psihologică.

„Menținerea copilului într-un abuz constant produce efecte psihologice grave, de durată, care pot marca întreaga viață”, afirmă Irina Tomescu.

Durata cazului reprezintă un alt aspect dureros: șase ani și jumătate în care hotărârile judecătorești au existat, dar nu au produs schimbări reale în viața copilului.

Avocata a explicat că sistemul ajunge adesea să mizeze pe epuizarea părinților non-agresori, mulți dintre aceștia renunțând din lipsă de resurse emoționale și financiare. În acest caz, tatăl a continuat lupta ani la rând, în ciuda presiunii psihologice și a campaniilor de denigrare.

„Am avut norocul unui client care nu s-a lăsat. Din păcate, nu toți pot duce o astfel de luptă”, a punctat Irina Tomescu.

Interesul superior al copilului nu poate fi sacrificat de teama unor decizii dificile

Pe lângă ordinul de protecție, în dosar a fost inițiată și o acțiune privind decăderea din drepturile părintești, precum și alte proceduri juridice extrem de complexe.

Pe latura penală, un obstacol major îl reprezintă termenele de prescripție, considerate prea scurte pentru fapte ale căror consecințe pot marca întreaga viață a copilului.

Cazul ridică o întrebare incomodă pentru întregul sistem judiciar: câți copii rămân blocați în situații de abuz psihologic pentru că intervenția statului vine prea târziu?

Dincolo de drama individuală, dosarul transmite un mesaj clar: alienarea parentală este violență, iar interesul superior al copilului nu poate fi sacrificat de teama unor decizii dificile. Rămâne de văzut dacă acest precedent va fi urmat sau va rămâne o excepție într-un sistem care, prea des, a ales să ignore abuzul atunci când acesta nu lasă urme vizibile.