Marea înșelătorie cu „apărarea civilă” din epoca Războiului Rece. Dacă nu erau uciși de apocalipsa nucleară, ar fi murit de foame
Ceea ce americanii denumeau ”duck and cover”, adică o strategie de protejare împotriva efectelor exploziilor nucleare, în timpul Războiului Rece și a perioadei numite și „Panica roșie”, ar fi putut salva unele vieți. Dar un război nuclear ar fi însemnat, cu tot planul american de „apărare civilă”, sfârșitul națiunii.
Un articol publicat de NationalInterest.org. arată de ce ideea apărării civile, apărută în anii 50 în America, pentru a ajuta oamenii să supraviețuiască unui atac nuclear, a fost o mare minciună. Și că posibilii supraviețuitori ai atacului, dacă nu ar fi murit în bombardamentele atomice, ar fi pierit oricum de foame și sete.
Ieșită din cel de-al Doilea Război Mondial ca cea mai puternică națiune, deținând și arma cea mai devastatoare, America a primit o lovitură, la 29 august 1949, când Uniunea Sovietică a intrat în clubul nuclear. Cum era de așteptat, perspectiva ca rușii să achiziționeze arme termonucleare a început să provoace neliniște și teamă în SUA. Așa a apărut momentul 1 martie 1954, când americanii au efectuat primul test al unei bombe cu hidrogen, cunoscut sub numele de Castle Bravo. Dar oamenii de știință au judecat greșit randamentul bombei, care a fost de aproximativ 15 megatone, în comparație cu cele cinci sau șase megatone anticipate. Explozia a fost de 250% mai puternică decât se preconizase. Datorită acestei erori, toți participanții la test au murit, dar și zeci de membri ai unui vas pescăresc japonez.
Perspectiva ca Uniunea Sovietică să poată provoca o explozie devastatoare a terifiat oficialii americani, care s-au pus pe creat o strategii. Menite să țină piept atât armelor atomice cât și armelor termonucleare, care ar fi ras de pe suprafața Americii orașe întregi.
Apărarea civilă a fost ideea primordială pentru ca strategia să funcționeze. În conștiința populară, apărarea civilă a devenit sinonimă cu ”duck and cover” – exerciții de adăpostire împotriva exploziilor nucleare făcute în școlile americane.
În realitate, planurile SUA erau lipsite de realism.
Din 1950 și până în anii 1960, guvernul SUA s-a concentrat pe planurile care solicitau evacuarea orașelor și pe construcția unor adăposturi anti atomice. Guvernul federal a depus eforturi mari în timpul administrației Eisenhower pentru ca aceste planuri de apărare civilă să pară plauzibile. Chiar dacă însuși președintele se îndoia de eficacitatea lor. De exemplu, începând cu 1954, SUA au început să organizeze exerciții anuale la nivel național denumite „Operation Alert”, cu antrenamente despre cum se va reacționa la atacurile nucleare sovietice asupra orașelor americane. Rezultatele nu au fost încurajatoare.
S-a încercat ca încrederea americanilor în capacitatea lor de a supraviețui unui război nuclear să fie sporită și de audieri în Congres.
În 1956 au demarat o serie de audieri numite „Comitetul Holifield”, care au durat șase luni și au cuprins cea mai amănunțită investigație privind apărarea civilă întreprinsă vreodată. Dar s-au dovedit un fiasco.
Audierile au dovedit cât de scandaloase au fost aceste eforturi privind apărarea civilă.. Cea mai devastatoare mărturie a venit de la Frederick „Val” Peterson, un fost guvernator al Nebraska, pe care Eisenhower l-a numit în funcția de director al Administrației de Apărare Civilă. Acesta a relatat că: „planul administrației era să sape tranșee la marginea drumurilor, de-a lungul, autostrăzilor din toate orașele mari. Șanțurile trebuie să aibă anumite dimensiuni, iar când bombele ar fi lovit orașele, oamenii se dau jos din mașini, se întind în tranșee și se acoperă cu noroi. Înttebat de un senator cum vor supraviețui oamenii în aceste tranșee fără apă, alimente, și canalizare, Petterson a recunoscut: ”Evident că în tranșeele construite în regim de urgență, nu vor avea aceste lucruri. De fapt, întreaga situație alimentară ar fi destul de sumbră. Cei rămași în viață nu vor putea mânca decât grâu și porumb de pe câmp și unele animale, înainte ca radioactivitatea să le distrugă”. Cu alte cuvinte, supraviețuitorii unui atac nuclear ar fi ajuns să-și dorească să fi murit.
M-am angajat la site-ul capital.ro într-o perioadă în care online-ul aproape că nu exista, iar printul era, încă, la o așa de mare putere încât oamenii de la site erau percepuți, cumva, drept oaia neagră a redacției. Cineva ar putea spune că am fost un om cu viziune, care știa că epoca printului va apune. Ei bine, nu, n-am fost. Nu m-aș fi gândit niciodată că oamenii vor ajunge să citească știrile pe internet în felul în care le citesc astăzi: a apus până și epoca desktopului, iar știrile sunt consumate în proporție de 80% de pe telefon. Mediul ăsta care se numește online are o mare trăsătură: schimbarea, iar dacă tu, cel care lucrezi în mediul online, nu te adaptezi în permanență la schimbare, nu reziști. Altă cale nu e. Pentru mine, site-ul capital.ro reprezintă nu doar un loc de muncă, este însuși mediul în care m-am format ca om și în care am devenit persoana care este astăzi. Pentru mine, capital.ro este un mod de viață...
Informațiile publicate de capital.ro pot fi preluate de alte publicații online doar în limita a 500 de caractere și cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.





