Istoria prin ochii lui Ioan Donca. Copilăria din Satu Mare
Istoria prin ochii lui Ioan Donca. De fiecare dată când discuția ajungea la viața personală, se închidea într-o carapace. Din acest motiv, a fost nevoie de un moment potrivit pentru a deschide subiectul.
Vorbea greu, cu puține detalii, de parcă existau lucruri pe care nu dorea să le spună sau să și le amintească. Ascultându-l, devenea limpede de ce: rămăsese singur de mic și se descurcase cu mari dificultăți, a scris Dan Andronic pentru EVZ.
Viața lui fusese marcată de o perioadă complicată. Se născuse în 1940, la Satu-Mare, oraș aflat atunci sub ocupația Ungariei lui Miklós Horthy, în urma Dictatului de la Viena. Orașul număra 50.000 de locuitori, dintre care un sfert erau evrei. Dacă în 1930 recensământul consemna peste 15.000 de români, în 1941 numărul acestora scăzuse la doar 3.500. Era efectul dramatic al Dictatului.
Dar povestea nu s-a oprit aici. Satu Mare era pe atunci un important centru al iudaismului ortodox și hasidic; aici a trăit rabinul Joel Teitelbaum, fondatorul și conducătorul curentului hasidic Satmar. La 3 mai 1944, autoritățile maghiare au organizat un ghetou în cartierul evreiesc al orașului, unde au fost adunați aproximativ 19.000 de oameni, incluzând nu doar evreii din Satu Mare, ci și pe cei aduși din comunitățile rurale ale districtelor Arded (Erdőd), Carei (Nagykároly) și Satu Mare. Între 19 mai și 1 iunie 1944, ghetoul a fost lichidat, iar 18.863 de evrei au fost deportați la Auschwitz în șase transporturi consecutive.
„Voi apela la un artificiu de scriitor. Voi recompune din interviu, fragmente de viață. Așa cum mi le-a povestit. Așa cum a vrut să rămână. Acolo unde voi interveni, dacă este cazul, voi marca. În rest sunt spusele Domnului Ambasador.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!”
Tatăl său a fost dus într-un lagăr pentru evrei
Ioan Donca s-a născut într-un colț de lume unde limbile se amestecau ca într-un târg, printre unguri, evrei și români. În Satu Mare, înainte de război, spunea el, maghiarii erau majoritari. Pe strada lui existau școli evreiești, iar el îi vedea pe copii învățând alfabetul și, până pe la vârsta de zece–unsprezece ani, se descurca destul de bine în idiș, suficient cât să le spună povești și să se alăture jocurilor lor.
Acesta a mărturisit că, adesea, vineri seara mergea să le aprindă lumina, pentru că în Sabat nu aveau voie, iar lui i se părea firesc să îi ajute. De asemenea, limba maghiară fusese timp de secole limbă oficială, motiv pentru care părinții lui învățaseră în ungurește. Mama, mai ales, provenea dintr-o localitate unde maghiarii erau și mai numeroși; din acest motiv, atunci când el era la post în străinătate, îi scria scrisori în limba maghiară, pentru că în românește nu prea știa să scrie.
„Apoi a venit războiul și a rupt totul. Tata, angajat la Banca Românească, a fost ridicat de unguri. A fost dus într-un lagăr de muncă pentru evrei, doi ani și jumătate; mama a fost arestată și ținută în închisoare o vreme. Eu aveam câțiva ani. Vecinii ne-au ocrotit cum au putut. La un moment dat, am fost scoși din oraș și mutați la țară, într-un sat din apropiere, Mădăraș îi zicea. Acolo am prins războiul. Îmi amintesc câteva secvențe: foșnetul fricii, ușile trântite, glasuri care se sting”, a povestit Ioan Donca.
Tatăl reușise să evadeze din lagăr, unde fusese singurul român. Pentru că lucra la aprovizionare, câștigase încrederea șefilor, iar în seara fugii se spune că aceștia i-ar fi făcut chiar un semn tăcut, o cruce, știind ce urma să se întâmple. A mers pe jos din estul Poloniei până la Oradea, unde a bătut la ușă în toiul nopții. Nu a rămas la vedere, ci s-a ascuns într-un buncăr timp de mai multe săptămâni, până când armata română a intrat și a eliberat teritoriul.
Lagărul în care fusese nu era unul de exterminare, dar munca silnică la drumuri era extrem de grea. Pentru tatăl său, faptul că aparținea de cultul greco-catolic, cu Papa drept șef spiritual, părea să fi contat în ochii unora, fiind perceput ca o punte către lumea lor.
După război, a ajuns student la Drept
Amintirile legate de Crăciunurile din acea perioadă nu sunt foarte clare, însă ceea ce revine în minte sunt mai ales anii tulburi de după 1945. În clădirea Băncii Românești, unde lucra tatăl său, funcționau și sediile Partidului Național Țărănesc și ale Partidului Liberal, iar atmosfera era marcată de frământări și proteste muncitorești. La acea vreme, Satu Mare avea doar două mari fabrici: una de vase emailate și „Unio”, unde se produceau șine și echipamente grele de cale ferată. Lumea începea să se reașeze într-un nou ritm și sub o disciplină diferită.
Ca elev, se descria drept un copil grăbit: fusese trimis la școală la șase ani, în 1946, și terminase liceul — zece clase, pe atunci — la șaisprezece. Visul său era unul modest, dar puternic:
„Să fiu funcționar la Primărie.”
Probabil pentru că era primul din familie care făcuse liceul, i se părea o culme greu de atins. Nu îndrăznea să viseze la facultate și se gândea cel mult la varianta „fără frecvență”. Totuși, a fost chemat și i s-a oferit o bursă la Drept, la Cluj. Deși avea o înclinație spre literatură și ar fi preferat filologia, primul secretar al regiunii Baia Mare i-a oferit o explicație tranșantă:
„La Drept te duci; avem nevoie de juriști.”
În acea vreme, când funcționa Sfatul Popular, multe decizii veneau de sus, impuse ca „o ploaie rece”. Chiar și așa, tânărul a mers până la Baia Mare să-l roage să-i permită să urmeze Filologia, dar răspunsul a rămas neschimbat: n-a fost chip să-și urmeze pasiunea.
Sosirea la Cluj l-a marcat
Ioan Donca a povestit că sosirea la Cluj l-a marcat profund. Spunea că venea „din Ardealul acela molcom, unde nu treci în fața altuia ci îți aștepți rândul”, iar viața studențească l-a prins nepregătit. Primii ani au fost modești, dar apoi s-a dedicat studiului, mărturisind:
„Apoi m-am înfipt în Drept cu pasiune. Așa sunt eu, ca om: dacă încep ceva, trag de mine până ajung la capăt.”
Relata că pe 1 aprilie 1963, în ultimul an de facultate, fusese chemat de decan. Acesta îi spusese: „Colega, la Cluj e obiceiul banchetului, paharul prieteniei…” și, între două politicoșenii, l-a anunțat:
„Vezi că te așteaptă în camera de alături doi tovarăși.”
În acel moment, Donca a mărturisit că se uitase la haine, gândindu-se că, de obicei, „când te așteptau oficial, plecai cu ei. Nu mai aveai timp să-ți iei ceva.” Emoționat, intrase cu inima strânsă.
Își amintea că în cameră se aflau doi bărbați, unul înalt și altul scund, amândoi foarte calmi, care i-au spus:
„Suntem de la Ministerul de Externe. În urma verificărilor, dacă vă dați acordul…”
Primul său gând fusese unul foarte pragmatic: cât este salariul? Cei doi i-au răspuns cu o sumă aproximativ dublă față de câștigul unui judecător sau procuror și i-au promis și locuință.
„Am acceptat”, mărturisea el, adăugând că astfel a ajuns să lucreze mai întâi în Centrală, la Externe, apoi, după o lună-două, la cursul postuniversitar.
Donca recunoștea că, în paralel, îl atrăgea presa: „scriam duminicile pentru ‘Făclia’, notițe din comune și cămine culturale, fiindcă ziariștii titulari nu prea voiau să facă deplasări în weekend.” Totuși, după scurt timp, Externele l-au absorbit complet.
Ucenicia la Externe și primul conflict cu cadrele
Bucureștiul anului 1963 i-a lăsat o impresie puternică, dar și contradictorie. Era un oraș cu un ritm diferit, cu o febră aparte, care l-a făcut să se întrebe dacă va putea rămâne acolo pe termen lung. Adaptarea nu i-a fost ușoară, iar cei doi ani de curs postuniversitar au reușit să-l ajute doar parțial să se integreze.
În cadrul Ministerului de Externe, munca a fost intensă și solicitantă. Nu l-a atras politica de partid și nici nu a manifestat vreodată interes pentru activismul politic. În facultate fusese membru U.T.C., așa cum erau toți studenții, dar nu cochetase cu „linia” oficială. Tot ce a realizat a fost prin efort personal și perseverență.
De-a lungul carierei, a colaborat direct cu mai mulți miniștri de externe, pe care i-a însoțit în vizite oficiale. Experiențele acestea i-au oferit ocazia să învețe enorm atât despre oameni, cât și despre modul în care se construiește și se practică diplomația în timp real.
„Vrei și o întâmplare mai omenească? A fost episodul cu căsătoria, unul tipic acelei lumi. O cunoscusem pe Florentina la București; era studentă la Istorie, în 1965, în ultimul an. Pe vremurile alea, ca să te însori, depuneai dosarul cu două luni înainte. Mai ales dacă lucrai la Externe; oamenii erau verificați și ți se spunea dacă „se aprobă”. Primul hop l-am avut la Serviciul de Cadre de la MAE.
M-au chemat și mi s-a spus că nu sunt de acord. De ce? „Trecutul” familiei Florentinei: tatăl ei avusese un hotel în Piatra Neamț, magazine de fierărie, camioane… Era un om așezat, cum s-ar spune, deci „problematic”, pentru standardele comuniste. Îl auzeam adeseori spunând: „Vrem să vină americanii!” — cu dorința asta a murit, înainte de Revoluție.
M-am dus la directorul adjunct de la Cadre. Era un om pe care nu l-am văzut zâmbind niciodată. I-am spus: „Tovarășe director, eu m-am hotărât: mă însor oricum.” Mi-a răspuns sec: „E decizia dumneavoastră.” Și eu: „Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?” A ridicat privirea: „Bineînțeles că m-aș însura.” Atunci am înțeles că se poate. Și așa am făcut. Niciodată nu m-a întrebat apoi cineva ceva despre soția mea”, a povestit el.
Istoria prin ochii lui Ioan Donca
Privind retrospectiv, se conturează un fir nevăzut care unește experiențe ce păreau disparate: idișul copilăriei și serile de Sabat când lumina era aprinsă în casele evreiești, scrisorile mamei scrise cu litere maghiare, buncărul unde tatăl și-a găsit adăpost până a trecut primejdia, sala Decanatului în care i s-a deschis drumul către cariera diplomatică, momentele târzii în care scria pentru „Făclia”, dificultatea de a se acomoda cu atmosfera Capitalei și, deasupra tuturor, efortul răbdător și constant care a legat întreaga viață.
„Nu m-am priceput niciodată la scurtături. Am preferat să îmi aștept rândul — ardelenesc, poate, dar sigur.
Iar dacă în poveste se simt și umbre, ele sunt ale vremurilor, nu ale oamenilor care m-au ținut la suprafață: vecini cu inimă, profesori corecți, un director de cadre care, pentru o clipă, a rostit adevărul simplu.
Asta e viața mea, așa cum ți-o spun eu: un drum început într-o comunitate amestecată și dus, cu răbdare, până în anticamerele diplomației. Restul sunt detalii — dar știi bine, în detalii se ascunde Istoria”.
