Statutul de fiu de ilegalist, un avantaj decisiv în cariera de partid a lui Iliescu
Lavinia Betea a explicat, în dialogul cu jurnalistul Ionuț Cristache, că statutul familial a reprezentat un element-cheie în ascensiunea tinerilor comuniști din perioada postbelică. Proveniența dintr-o familie de ilegaliști era considerată o garanție a loialității față de regim, iar acest lucru deschidea accesul la educație superioară și cariere în structurile de stat.
Istoricul a detaliat modul în care Ion Iliescu, student în București în anii de după război, a beneficiat de o asemenea recunoaștere simbolică, dobândită prin originea sa socială. Selecția pentru studii și funcții în aparatul de partid era realizată în baza unui „dosar formidabil”, care includea performanțele școlare, comportamentul și apartenența familiei la mișcarea comunistă.
„Trebuia întâi să fii student la București, trebuia să ai un dosar formidabil. Și să fii fiu de ilegalist după război era probabil ceva cu a fi conte sau baron în Occident. În Evul Mediu cam acesta era statutul unui urmaș de ilegaliști. Trebuia întâi să fii student ca să fii trimis la studii”, a precizat Lavinia Betea.
Procesul de selecție, controlat strict de cadrele de partid: Te chema secretarul de partid
Lavinia Betea a explicat și modul în care funcționa procesul de admitere în partid în acei ani. Potrivit acesteia, deciziile nu se bazau pe inițiative individuale, ci pe recomandările cadrelor de partid, care monitorizau atent comportamentul studenților.
„Păi erau tot cadriștii, îl făceau la fel cum se întâmpla în învățământul superior și în anii ’80. Nu te duceai tu la secretarul de partid, care era profesorul tău să spui, eu aș vrea să intru în partid. Te chema secretarul de partid, profesorul tău în biroul lui și spunea: Tovarășa cutare, am văzut că sunteți bună la învățătură, vă propun să vă faceți cererea de intrare în partid”, a relatat istoricul.
Această procedură ilustra modul în care Partidul Comunist controla selecția viitorilor lideri, urmărind nu doar performanța academică, ci și profilul ideologic și moral. Potrivit Laviniei Betea, tinerii proveniți din familii de ilegaliști erau considerați „verificați” și aveau un parcurs mai sigur, însă și mai atent supravegheat.
În concluzie, istoricul a arătat că acești tineri de origine comunistă aveau un „cazier” impecabil, care reflecta suferințele și contribuția părinților lor la mișcarea ilegalistă, fiind astfel recompensați prin poziții privilegiate în noul aparat de stat.
Ion Iliescu și generația formată în universitățile sovietice
Într-o altă intervenție, în cadrul unei ediții speciale realizate de Gândul, Lavinia Betea a analizat perioada studiilor lui Ion Iliescu la Moscova și contextul trimiterii tinerilor români în centrele universitare sovietice. Ea a subliniat că în anii ’40–’50, sute de studenți au fost selectați pentru a se forma în spiritul noii doctrine comuniste, urmând să ocupe, la întoarcerea în țară, poziții de conducere în industrie și administrație.
„Ion Iliescu spune că în seria lui, cea din 1950, au fost 500 dispersați în cele 15 centre universitare care îi aveau arondați. (…) Au fost începuturile elitei tehnocrate din România. Se știa că dacă ai fost student în Uniunea Sovietică, tu veneai cu notele de acolo, cu dosarul respectiv, figurai în evidențe.
Vă dați seama că în toată perioada studiilor sale Ion Iliescu s-a aflat în strânsă legătură cu ambasada. Aceștia au raportat într-una despre el ce face, cum face și sigur că au fost niște rapoarte foarte bune, de vreme ce el de două ori în doi ani consecutivi este lider.”, a declarat Lavinia Betea.
Această generație de tineri, educată în spiritul sovietic, a constituit nucleul unei elite tehnocrate care a jucat un rol important în modernizarea industrială a României. Mulți dintre ei au deținut ulterior poziții de conducere în marile întreprinderi și instituții ale statului.
Căsătoriile mixte, între deschidere și risc politic
Lavinia Betea a vorbit și despre un aspect mai puțin cunoscut al perioadei: legăturile personale dintre studenții români și tinerele sovietice. În primii ani, aceste relații erau privite cu deschidere, fiind considerate expresia fraternității dintre cele două popoare socialiste.
„Mulți dintre acești studenți s-au căsătorit cu colege sovietice. Fete din partea locului. Ce voiau fetele acestea? Știau că România este o viață mai bună decât în Uniunea Sovietică. (…) Ele își mențineau cetățenia sovietică și periodic treceau pe la ambasada sovietică de la București”, a explicat istoricul.
Situația s-a schimbat însă odată cu orientarea României către o linie mai autonomă față de Moscova. Conducerea comunistă de la București a început să privească aceste căsătorii cu suspiciune, considerându-le potențiale riscuri de securitate.
„Conducerea românească, în momentul în care va schimba linia politică către o mișcare de autonomie față de tutela Uniunii Sovietice, dezavuează astfel de căsătorii. Este momentul în care, spre exemplu, Alexandru Bârlădeanu divorțează de soția sovietică pentru că altfel risca să nu mai fie păstrat în conducerea partidului”, a adăugat Lavinia Betea.
Aceste episoade ilustrează complexitatea relațiilor dintre România și Uniunea Sovietică în anii ’50–’60 și arată cum biografiile personale ale viitorilor lideri erau influențate direct de evoluțiile politice.
