Ion Iliescu, biografia unui destin legat de ideologia comunistă
Activistul Ion Iliescu, devenit ulterior președinte al României în trei mandate, s-a născut pe 3 martie 1930 în Oltenița, într-o familie profund implicată în mișcarea comunistă interbelică.
Tatăl său, Alexandru Iliescu, participase la Congresul al V-lea al Partidului Comunist Român, desfășurat în URSS, și a fost închis în timpul dictaturii regale. Revenirea sa în țară în anii ’30 a coincis cu destrămarea familiei, iar tânărul Ion a fost crescut la început de bunicii paterni.
După 1937, s-a mutat cu tatăl său la București, unde a fost crescut de mama adoptivă. Despre acea perioadă, Ion Iliescu afirma:
„Abia când s-a întors, m-am mutat cu el la Bucureşti, unde s-a recăsătorit. Mama adoptivă m-a tratat ca pe propriul copil. Am mai avut apoi doi fraţi”, a relatat Iliescu.
În 1939, Alexandru Iliescu a fost arestat și întemnițat la Târgu Jiu, iar după eliberarea sa în 1944 a fost exclus din partid. A murit un an mai târziu, moment în care Ion Iliescu era deja implicat în mișcări de tineret, fiind elev la liceul „Spiru Haret”.
Ascensiunea în ierarhia de partid
Activismul comunist s-a conturat devreme în cariera sa. În 1948 a co-fondat Uniunea Asociațiilor Elevilor din România, iar în 1949 a devenit student la Politehnica din București.
Un an mai târziu, a fost trimis să studieze la Institutul Energetic din Moscova, unde l-a cunoscut pe Li Peng, viitorul premier al Chinei.
În această perioadă s-a căsătorit cu Nina Șerbănescu, colega sa din liceu, devenită ulterior parteneră de viață. Cuplul nu a avut copii.
La revenirea în țară, în 1955, Iliescu a început să urce rapid în structura de partid. A fost secretar al Comitetului Central al UTC, adjunct la secția de propagandă a CC al PCR și membru al Marii Adunări Naționale timp de aproape 30 de ani.
În 1967, a fost numit ministru al Tineretului și a devenit membru al Comitetului Politic Executiv în 1974, poziție menținută până în 1979.
Ion Iliescu era considerat „superior, dar deschis”
Întors de la studii, Ion Iliescu a urcat rapid în ierarhia comunistă, ocupând funcții importante: secretar al Comitetului Central al UTC (1954–1960), adjunct la secția de propagandă a CC al PCR și deputat în Marea Adunare Națională timp de aproape trei decenii.
Potrivit unui articol din Evenimentul Zilei (2007), în anii ’50 ar fi fost implicat în excluderea unor tineri din UTC, în contextul temerilor privind o posibilă revoltă similară celei din Ungaria, 1956. Printre cei excluși s-a numărat și criticul de film Bujor Râpeanu, care l-a descris ulterior pe Iliescu drept „superior, dar deschis”. După moartea lui Gheorghiu-Dej, Iliescu și-a reluat ascensiunea sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu.
Considerat o tânără speranță a regimului, Iliescu a ajuns devreme în prima linie a PCR, înainte de a împlini 40 de ani. A fost prim-secretar al UTC și ministru pentru Tineret (1967–1971), apoi membru al CC al PCR (1969–1984) și al Comitetului Politic Executiv, inițial ca supleant (1969–1974), apoi titular (1974–1979). În 1971, a devenit secretar al CC, una dintre cele mai înalte poziții din partid.
Deși susținut ca reformator, stilul său nu a ieșit din tiparele impuse de partid. Un articol publicat în 1968 în revista „Femeia” ilustra perfect discursul oficial:
„Mai sunt încă o serie de neajunsuri, există o serie de reticenţe, nu întotdeauna o suficientă preocupare a organismelor noastre pentru asigurarea prezenţei corespunzătoare a fetelor în toate activităţile. Asigurarea prezenţei vii, active a fetelor la viaţa obştească pe care o desfăşoară organizaţia noastră de tineret (UTC – n.red.) mi se pare de o importanţă principială, politică şi practică pentru asigurarea eficienţei activităţii organizaţiei, pentru îndeplinirea rolului său”, scria Iliescu.
O carieră în umbra și dizgrația lui Ceaușescu
La doar șase luni după numirea sa ca secretar al CC al PCR, Iliescu cade în dizgrație. După vizita lui Ceaușescu în Asia și adoptarea Tezelor din iulie (1971), care marcau revenirea la un regim autoritar inspirat de modelul nord-coreean, Iliescu este suspectat că se opune noii direcții. Este demis și trimis ca adjunct la Timișoara.
Potrivit propriilor declarații, Ceaușescu l-a acuzat de „intelectualism”, pe fondul unor comentarii critice legate de regimul de la Phenian.
Retragerea nu a fost însă completă: în 1974, Iliescu este numit prim-secretar la Iași și revine în CPEx. Fotografii din 1976 îl surprind în compania soților Ceaușescu, într-un cadru relaxat.
Marginalizarea reală vine abia în 1984, când este exclus din CC și mutat la conducerea Editurii Tehnice, pe fondul creșterii suspiciunilor lui Ceaușescu.
Revoluția din decembrie 1989 și nașterea unei noi puteri
În decembrie 1989, Ion Iliescu era director la Editura Tehnică și se afla sub supravegherea Securității. După fuga lui Nicolae Ceaușescu, în haosul momentului, puterea începe să se reconfigureze în jurul a trei centre: Televiziunea Română, Ministerul Apărării și sediul CC. Iliescu apare la Televiziune pe 22 decembrie, în jurul orei 14, potrivit mărturiilor unor participanți la Revoluție.
La scurt timp, a avut şi o intervenţie transmisă în direct.
„Stimaţi tovarăşi, prieteni, cetăţeni! Sunt şi eu stăpânit de emoţie ca toţi cetăţenii acestei ţări (…) Vinovatul principal este Ceauşescu. Acest om fără inimă, fără raţiune, fără creier nu voia să cedeze. Un fanatic ce stăpânea cu metode medievale această ţară. Va veni vremea judecăţii, limpede, lucide, pe bază de judecată ordonată!” , spunea Iliescu.
În timp ce mulțimea manifesta cu entuziasm, Iliescu apărea ca o figură calmă, care părea să știe ce are de făcut. Potrivit propriilor declarații, discutase deja cu generalul Victor Stănculescu despre retragerea trupelor și încercase fără succes să contacteze Ministerul de Interne și cabinetul Ceaușescu. În după-amiaza zilei de 22 decembrie, anunța formarea unui Comitet al Salvării Naționale și convoca liderii celorlalte grupuri emergente la sediul CC.
Seara, Iliescu anunță în direct constituirea Consiliului Frontului Salvării Naționale, alături de Dumitru Mazilu și Petre Roman. Pe 27 decembrie, este ales oficial președinte al CFSN, noua structură care preluase puterea de la Partidul Comunist.
Pentru Nicolae Ceaușescu, „vremea judecății” a venit rapid: pe 24 decembrie 1989, el și soția sa au fost condamnați la moarte și executați în urma unui proces sumar. Iliescu a susținut ulterior că acest gest a fost necesar pentru a opri violențele și a descuraja așa-numiții „teroriști”.
„Nu am de ce să regret (…), dar politic ar fi fost mai bine să existe un proces normal”, declara el în 2009 pentru Adevărul.
Primele contestări față de noul regim au apărut pe 12 ianuarie 1990, când o demonstrație de stradă a cerut scoaterea PCR în afara legii. Criticile au fost alimentate de faptul că CFSN era dominat de foști activiști PCR din eșalonul doi, iar Iliescu evita să condamne comunismul ca sistem, atribuind responsabilitatea exclusiv cuplului Ceaușescu:
„Au întinat doar numele Partidului Comunist Român”, declara el în acele zile.
Proteste și Piața Universității, cea mai violentă mineriadă
Pe 12 ianuarie 1990, vicepreședintele CFSN, Dumitru Mazilu, a încercat fără succes să-l înlăture pe Iliescu, sprijinind cererea demonstranților de eliminare a foștilor activiști PCR. Tentativa sa a fost compromisă după ce presa a dezvăluit trecutul său ca șef al Școlii de ofițeri de Securitate de la Băneasa.
Curând, reînființatele partide istorice (PNȚCD, PNL, PSDR) contestă regimul, după ce FSN anunță că va participa la alegeri, refuzând constituirea unui organism neutru care să organizeze scrutinul. Pe 28 ianuarie are loc o manifestație amplă, iar în negocierile cu opoziția, Iliescu rostește celebra replică:
„Nu ne puneți, dom’le, sula în coaste…”. A doua zi, are loc prima mineriadă: circa 5.000 de mineri intră în Capitală și atacă sediul PNL.
Pe 1 februarie 1990 se înființează Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), condus de Iliescu, cu participarea tuturor partidelor, dar în care FSN deținea jumătate din locuri. Pe 19 februarie are loc a doua mineriadă, ca reacție la devastarea Guvernului de către o demonstrație anticomunistă. Deși nu s-au înregistrat violențe, gestul a întărit controlul FSN.
În ciuda protestelor din Piața Universității, alegerile din 20 mai 1990 aduc o victorie zdrobitoare pentru FSN. Iliescu este ales președinte cu 85% din voturi, într-un singur tur.
Pe 13 iunie, autoritățile încearcă evacuarea Pieței Universității, dar intervenția se transformă în confruntări violente, culminând cu asedierea Ministerului de Interne. Iliescu denunță o „rebeliune legionară”.
A doua zi, începe a treia mineriadă: mii de mineri, chemați la București, atacă sediile partidelor istorice, Universitatea și trec la bătăi și arestări arbitrare. În discursuri, Iliescu le mulțumește public pentru „solidaritatea muncitorească” și „disciplina civică”.
Mineriada din 13-15 iunie 1990 s-a soldat cu 4 morți, peste 1.300 de răniți și peste 1.200 de arestări ilegale, conform unor anchete ale procurorilor derulate decenii mai târziu.
Deși FSN obținuse controlul politic, în interiorul său izbucnesc conflicte între aripa conservatoare condusă de Iliescu și reformiștii grupați în jurul premierului Petre Roman. Tensiunile culminează în septembrie 1991 cu o nouă intervenție a minerilor, care forțează demisia lui Roman.
În martie 1992, Roman devine liderul FSN, iar Iliescu și susținătorii săi părăsesc formațiunea și înființează Frontul Democrat al Salvării Naționale.
Iliescu revine la Cotroceni în 2000, după o pauză de patru ani
În 1992, Ion Iliescu câștigă alegerile prezidențiale în fața lui Emil Constantinescu, iar FDSN formează guvernul alături de PUNR, PRM și PSM – coaliție cunoscută drept „Patrulaterul roșu”. Reformele înaintează lent, dar România își reia relațiile cu Occidentul și face pași spre NATO și UE.
În 1996, nemulțumirea populară aduce victoria CDR, iar Constantinescu îl învinge pe Iliescu. Acesta rămâne liderul opoziției și preia șefia PDSR.
În 2000, pe fondul prăbușirii dreptei, Iliescu revine în cursa prezidențială. Ajunge în turul doi cu liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, și câștigă cu peste 66%, susținut de aproape întreg spectrul politic. PDSR revine la guvernare, sprijinit de UDMR și, temporar, de PNL.
Ultimul mandat al lui Iliescu, deschidere spre Vest, dar umbrit de corupţie
Mandatul 2000–2004 al preşedintelui Ion Iliescu a marcat o ruptură clară faţă de perioadele anterioare. România a aderat la NATO și a încheiat negocierile de aderare la UE.
Iliescu și-a revizuit inclusiv atitudinea față de Regele Mihai, pe care l-a invitat oficial în ţară în 2001. Tot atunci, statul român recunoaște oficial responsabilitatea în Holocaust, prin asumarea raportului comisiei internaționale conduse de Elie Wiesel.
Pe de altă parte, corupţia endemică a rămas o problemă majoră, iar reacțiile preşedintelui s-au limitat la critici generale. Finalul de mandat a fost marcat de controversata grațiere a lui Miron Cozma, revocată rapid în urma scandalului public.
Tranziția de putere a fost simbolizată de remarca acidă a succesorului Traian Băsescu: „Iliescu intră și iese din istorie cu Cozma de mână.”
Retragerea lui Iliescu din prim-planul politicii
După 2004, Ion Iliescu nu s-a grăbit să iasă din politică. Deşi era așteptat să revină la conducerea PSD în 2005, a pierdut în fața lui Mircea Geoană, într-un congres tensionat. Gafa cu apelativul „tovarăşul Năstase” şi etichetarea lui Geoană drept „prostănac” au alimentat ideea că Iliescu nu mai putea reprezenta viitorul partidului.
În ciuda pierderii funcției de lider, Iliescu a rămas o figură influentă în PSD, devenind președinte de onoare în 2010. Relațiile tensionate cu Geoană s-au mai domolit sub Victor Ponta, care i-a acordat respectul cuvenit, deși figura lui Iliescu a continuat să fie folosită ca „sperietoare” politică, inclusiv de adversari precum Traian Băsescu.
Chiar și în interiorul PSD, unii l-au acuzat că reprezintă un trecut comunist greu de abandonat, mai ales după eșecul lui Ponta în alegerile din 2014. Cu toate acestea, Iliescu a rămas un simbol al stângii româneşti, influent mai degrabă din umbră decât din funcții formale.
Iliescu – o prezență incomodă în noul PSD
După alegerile prezidențiale din 2014, Sebastian Ghiță a criticat dur prezența constantă a lui Ion Iliescu la ședințele PSD, lângă actuala conducere.
El spunea că atâta timp cât Iliescu, ajuns la 84 de ani, continuă să fie asociat cu partidul, tinerii din PSD, precum Victor Ponta (42 de ani la acea vreme), vor fi percepuți ca parte a aceleiași generații politice depășite. Ghiță considera că Iliescu nu mai putea reprezenta un simbol pentru partidul care își dorea o imagine modernizată și reformistă.
Liviu Dragnea a exprimat o poziție mai rezervată, dar a recunoscut că percepția PSD ca fiind un partid comunist a contribuit la eșecul electoral.
Deși nu l-a acuzat direct pe Iliescu, Dragnea a admis că mesajele din mitinguri și de pe rețelele sociale au reflectat o respingere clară a moștenirii comuniste asociate cu figura fostului președinte. I
liescu, însă, a refuzat statutul de țap ispășitor și a oferit o replică fermă, sugerând că PSD-ul este condus de indivizi care tratează partidul ca pe o investiție personală.
Ghiță vs. Iliescu: o ruptură între generații și ideologii
Ion Iliescu a răspuns criticilor din partid printr-o scrisoare deschisă în care a denunțat transformarea PSD într-o structură corporatistă, lipsită de valori și direcție ideologică clară.
El a apărat colegii excluși din partid, precum Mircea Geoană și Marian Vanghelie, susținând că înlăturarea lor a fost nedreaptă și motivată politic. Iliescu a atras atenția asupra pericolului de a transforma politica într-o simplă afacere, în care profitul devine scopul guvernării.
Sebastian Ghiță i-a replicat printr-o scrisoare mult mai agresivă, în care l-a catalogat pe Iliescu drept un marxist anacronic, incapabil să accepte realitățile moderne ale politicii.
Ghiță a invocat o interpretare a lui Mircea Eliade, spunând că un marxist vede lumea printr-o lentilă simplificatoare și rigidă, în care nu mai există loc pentru dialog sau gândire critică. În viziunea sa, Iliescu era simbolul unei epoci apuse, care împiedica partidul să evolueze.
În cele din urmă, Ghiță a părăsit partidul, în timp ce Iliescu s-a retras din activitatea publică de partid, fără să renunțe însă la influența morală asupra unor segmente din PSD.
PSD și moștenirea comunistă: o problemă nerezolvată
Deși Iliescu nu a mai avut un rol activ în conducerea partidului, problema legăturii dintre PSD și comunism a rămas vie. La Congresul PSD din octombrie 2015, Liviu Dragnea a adus din nou în discuție trecutul comunist, într-un discurs în care a pledat pentru asumarea greșelilor regimului și a primilor ani de după Revoluție.
Dragnea a cerut delegaților un moment de reculegere pentru victimele comunismului și a sugerat că partidul a greșit tratând cu dispreț unele dintre aceste figuri ale suferinței.
Această declarație a fost primită cu reticență de către unii lideri PSD, mai ales că în sală se afla și Ion Iliescu. Era o încercare vizibilă de a separa prezentul partidului de trecutul său, fără a rupe complet legătura cu fondatorul său.
Discursul lui Dragnea părea mai degrabă o operațiune de PR decât o condamnare sinceră, dar a semnalat o schimbare în direcția de comunicare a partidului.
Dosarele Revoluției și Mineriadei: trecutul revine în actualitate
La doar câteva zile după Congresul PSD din 2015, Ion Iliescu a fost pus oficial sub acuzare pentru crime împotriva umanității în dosarul Mineriadei din 1990. A fost acuzat că a coordonat reprimarea violentă a protestelor din Piața Universității, iar ancheta a fost reluată după ani de stagnare. Deși a fost informat cu privire la acuzații, Iliescu a refuzat să facă declarații publice sau să colaboreze activ cu anchetatorii.
În anii următori, dosarele au continuat să se miște lent. În aprilie 2025, Iliescu și alți lideri politici din perioada post-decembristă au fost trimiși în judecată pentru Mineriada din 13–15 iunie 1990.
În paralel, în Dosarul Revoluției, Iliescu fusese deja inculpat în 2018, fiind acuzat că a creat intenționat o „psihoză teroristă” care a dus la moartea a peste 800 de oameni. În 2024, dosarul a fost retrimis la Parchet, după ce ICCJ a admis contestațiile privind neregulile în procedura de trimitere în judecată.
Declin public, dar nu tăcere completă
În ultimii ani, Ion Iliescu s-a retras aproape complet din viața publică, limitându-se la mesaje ocazionale pe blogul personal sau interviuri rare. În martie 2024, cu ocazia aniversării a 94 de ani, a vorbit cu umor despre meme-urile online care îl prezintă ca un simbol al longevității politice. Deși retras, a oferit reflecții despre responsabilitatea prezidențială și despre cultura politică din România.
Într-un interviu din septembrie 2024, Iliescu a afirmat că distincția dintre stânga și dreapta a devenit tot mai neclară, criticând alianțele de conjunctură. El a subliniat că un președinte trebuie să fie un mediator, nu un instrument de putere, și a avertizat asupra uitării promisiunilor electorale. A pledat pentru o educație politică solidă și pentru lideri care să înțeleagă complexitatea societății românești.
Ultimul mesaj, un apel la unitate și valori democratice
Pe 19 mai 2025, Iliescu a publicat un mesaj de felicitare adresat noului președinte ales, Nicușor Dan. În acest mesaj, fostul lider al statului a subliniat importanța unei conduceri responsabile, cu respect pentru valorile democratice, și a făcut apel la colaborare între toate forțele politice. A evocat nevoia de stabilitate și direcție clară pentru România, într-o perioadă marcată de incertitudine și polarizare.
Iliescu a adăugat că liderii politici trebuie să-și păstreze simțul datoriei și să rămână fideli idealurilor de echitate socială și progres. A fost, probabil, ultimul său mesaj public, un discurs care reflectă viziunea sa clasică asupra politicii: una ghidată de ideologie, responsabilitate și, mai ales, de conștiință istorică.
