India readuce la viață fântâni și râuri secate cu ajutorul unor sisteme de apă vechi de 1.000 de ani

În timp ce criza apei se adâncește, India caută răspunsul nu doar în tehnologie și investiții, ci și în trecut. Construcții abandonate de generații sunt readuse la viață, iar rezultatele încep să schimbe radical comunități afectate de secetă. O soluție veche de peste un mileniu revine astfel în centrul luptei pentru apă.

India readuce la viață fântâni și râuri secate cu ajutorul unor sisteme de apă vechi de 1.000 de ani

În fața unei crize a apei agravate de secetă, schimbările climatice și exploatarea excesivă a rezervelor subterane, India readuce la viață sisteme de conservare a apei construite în urmă cu sute sau chiar peste 1.000 de ani. Rezultatele sunt spectaculoase: fântâni secate au din nou apă, cinci râuri au redevenit permanente, iar un rezervor abandonat s-a revărsat pentru prima dată după mai bine de trei decenii.

India, cea mai populată țară din lume, cu aproape 1,5 miliarde de locuitori, încearcă astfel să transforme o soluție veche de peste 1.000 de ani într-o armă modernă împotriva crizei apei. În locul unor noi megastructuri din beton, sute de comunități au ales să restaureze rezervoare, puțuri în trepte și mici baraje din pământ, care captează apa provenită din ploile musonice și permit infiltrarea lentă a acesteia în sol.

Sistemele tradiționale au fost abandonate în multe regiuni odată cu apariția barajelor, canalelor și puțurilor electrificate. În prezent, acestea se dovedesc însă mai bine adaptate unui climat în care ploile sunt mai rare, dar atunci când apar sunt adesea mai abundente și mai violente.

Un exemplu este Moosi Rani Sagar, un rezervor în trepte din orașul Alwar, în statul Rajasthan. În 2025, apa s-a revărsat peste aleea din jur pentru prima dată după mai bine de 30 de ani. Construit la începutul secolului al XIX-lea, rezervorul se întinde pe aproximativ jumătate de hectar. Până în 2021, nivelul apei era instabil, iar apa care se acumula în interior era puternic poluată.

După restaurarea sistemului, apa a ajuns la o adâncime de până la nouă metri. Localnicii spun că, inclusiv în cele mai secetoase luni, nivelul rareori mai scade sub șase metri. Transformarea unui bazin contaminat într-o rezervă permanentă de apă a devenit unul dintre cele mai vizibile exemple ale revenirii infrastructurii tradiționale.

India are mai multe tipuri de structuri tradiționale pentru colectarea apei, cunoscute sub numele de „baori”, „johad”, „kund”, „tanka” sau „nadi”. Construcțiile diferă în funcție de regiune și relief, însă toate pornesc de la același principiu: apa de ploaie nu trebuie lăsată să se scurgă rapid, ci încetinită suficient pentru a pătrunde în pământ.

Cele mai spectaculoase sunt puțurile în trepte, care pot fi adevărate rezervoare subterane, înconjurate de niveluri succesive de piatră. Scările permit accesul la apă chiar și atunci când nivelul acesteia scade considerabil. Mii de astfel de construcții au fost ridicate în India între secolele al VII-lea și al XIX-lea. Unele sunt adevărate monumente arhitecturale, însă rolul lor inițial era unul practic: păstrarea apei în perioadele de secetă.

Alte sisteme sunt mult mai simple. Un „johad”, de exemplu, este un mic baraj semicircular din pământ. Acesta reține apa provenită din muson și împiedică scurgerea ei rapidă, oferindu-i timp să se infiltreze și să alimenteze pânza freatică.

Una dintre cele mai ample renașteri ale acestor sisteme a avut loc în Alwar, o regiune pe care autoritățile o declaraseră „zonă întunecată”, deoarece din subteran se extrăgea mai multă apă decât putea fi înlocuită în mod natural. Până la jumătatea anilor 1980, râurile deveniseră sezoniere, fântânile secaseră, iar mulți bărbați plecaseră către orașe în căutarea unui loc de muncă.

Schimbarea a început în 1985, când Rajendra Singh, un practician al medicinei ayurvedice, a ajuns în satul Gopalpura cu intenția de a deschide un centru medical. Localnicii i-au spus însă că lipsa apei reprezenta o problemă mai urgentă decât accesul la servicii medicale. Singh a renunțat la planul inițial și a început să reconstruiască micile baraje tradiționale.

Primul sistem restaurat s-a umplut în timpul musonului din 1986. În același sezon, apa a reapărut în fântânile care fuseseră secate timp de mai mulți ani. Rezultatul i-a convins și pe locuitorii satelor învecinate să adopte aceeași soluție.

Între 1994 și 2007, în regiunea Alwar au fost construite sau restaurate peste 10.000 de sisteme pentru captarea apei. Intervențiile au contribuit la revenirea debitului permanent în cinci râuri care anterior curgeau doar în sezonul ploios și au îmbunătățit accesul la apă pentru aproximativ 250 de sate.

Râul Arvari, care seca după încheierea musonului, a continuat să curgă pe timpul verii în 1996, pentru prima dată după mai multe decenii. Modelul s-a extins ulterior în peste 700 de localități din Rajasthan. Comunitățile nu au refăcut doar barajele și rezervoarele, ci și sistemele locale prin care oamenii decideau împreună cum este administrată apa.

Într-o altă regiune, Marathwada, peste 6.000 de sate au construit sau restaurat lucrări pentru conservarea apei și a solului. Organizația care a coordonat proiectul estimează că aceste intervenții au creat o capacitate de stocare de peste 550 de miliarde de litri.

India investește în soluții vechi pentru criza apei: milioane de structuri vor reface rezervele subterane

Revenirea la sistemele tradiționale de conservare a apei este determinată de amploarea crizei cu care se confruntă India. Țara găzduiește aproximativ 18% din populația planetei, dar dispune de numai 4% din resursele mondiale de apă dulce, iar o parte importantă dintre acestea este contaminată.

India extrage mai multă apă subterană decât orice alt stat. Aceasta asigură cea mai mare parte a necesarului de apă pentru consumul rural și agricultură, susținând direct sau indirect aproximativ 1,4 miliarde de oameni. În unele regiuni, cantitatea de apă pompată anual este cu mult mai mare decât volumul care poate fi înlocuit în mod natural prin precipitații.

Schimbările climatice amplifică acest dezechilibru. Temperaturile mai ridicate usucă solul, în timp ce ploile devin mai intense și se concentrează în intervale scurte. Apa se scurge rapid la suprafață și poate provoca inundații, fără să aibă suficient timp să se infiltreze în sol și să ajungă în pânza freatică.

Nici marile rezervoare deschise nu reprezintă o soluție lipsită de probleme, deoarece pierd volume importante de apă prin evaporare. Sistemele tradiționale permit transferarea unei părți din apa colectată în acvifere, unde aceasta rămâne mai rece și poate fi accesată ulterior prin fântâni și pompe.

Ceea ce a început prin inițiative locale este preluat acum la scară națională. Un program guvernamental a dus deja la construirea sau restaurarea a aproximativ 69.000 de iazuri în sate. Reîncărcarea anuală a rezervelor subterane prin bazine, iazuri și alte structuri de conservare a crescut de la 14 miliarde de metri cubi în 2017 la 25 de miliarde de metri cubi în 2024.

Planul național pentru reîncărcarea artificială a acviferelor prevede realizarea a aproximativ 14 milioane de structuri capabile să capteze până la 185 de miliarde de metri cubi de apă provenită din ploile musonice. Multe dintre soluțiile incluse în acest plan nu trebuie însă inventate. Ele există deja, îngropate sub aluviuni sau abandonate de sute de ani.

Restaurarea unui puț sau a unui baraj tradițional nu garantează însă, de una singură, accesul permanent la apă. Structurile trebuie curățate periodic de aluviuni, protejate împotriva poluării și administrate astfel încât cantitatea de apă extrasă să nu depășească volumul care se reface în mod natural.

Arun Krishnamurthy, fondatorul Environmentalist Foundation of India, avertizează că nici banii și nici tehnologia nu pot salva aceste rezervoare fără disciplină civică și implicarea comunităților.

Experiența Indiei arată însă că infrastructura modernă și cunoștințele tradiționale nu trebuie să se excludă reciproc. Canalele și puțurile pot transporta sau extrage apa, însă micile sisteme locale sunt cele care o ajută să se întoarcă în pământ.

Într-un climat tot mai imprevizibil, una dintre cele mai moderne soluții pentru criza apei se dovedește a fi, paradoxal, una folosită de oameni cu peste un mileniu în urmă.