EXCLUSIV Restaurarea unui conac de peste 300 de ani „ca la carte”. Valentin Ionescu: Fiecare cui bătut acolo are o poveste

Restaurarea unei clădiri vechi de câteva secole poate deveni un proiect de-o viață. Valentin Ionescu a povestit în podcastul „Picătura de business”, moderat de Radu Preda, cum a ajuns să cumpere Moșia de la Benești și cât de complicată a fost readucerea la viață a Conacului Otetelișanu.

Proprietatea a intrat în posesia sa în 2001, iar ceea ce trebuia să fie inițial o reședință de vară s-a transformat treptat într-un proiect de conservare a unui loc cu o istorie de peste 300 de ani.

Moșia de la Benești a fost cumpărată în urmă cu 25 de ani

Valentin Ionescu spune că anul 2026 marchează un moment special pentru proiectul său de la Benești, din județul Vâlcea. Se împlinesc 25 de ani de când a preluat moșia și Conacul Otetelișanu.

„Sunt 25 de ani de când am Moșia de la Benești și Conacul Otetelișanu și toate celelalte acareturi. Sunt 25 de ani de atunci. Deci, practic, a intrat în posesia mea în 2001, fix în vara lui 2001. Și chiar mă gândeam să fac un jubileu de 25 de ani, ca să spun așa”, a povestit Valentin Ionescu.

La început, proiectul a fost mai degrabă unul personal. Restaurarea s-a dovedit însă mult mai dificilă și mai costisitoare decât și-ar fi imaginat.

În urmă cu un sfert de secol, accesul la informații, materiale și specialiști era cu totul diferit. Nu existau platformele și serviciile online prin care pot fi găsiți astăzi rapid meseriași specializați.

„Inițial a pornit ca un proiect, hai să spun, mai de suflet. A durat foarte mult restaurarea conacului, pentru că să ne amintim că acum 25 de ani nu existau lucrurile care există acum. De-aia restaurarea conacului a durat foarte mult și a costat foarte mult, pentru că era acolo unde era, la Benești, care e un sat care aparține de orașul Bălcești, județul Vâlcea.”

Restaurarea a fost făcută „ca la carte”, dar meșterii erau greu de găsit

Valentin Ionescu a insistat ca imobilul să fie restaurat, nu doar renovat. Asta a însemnat păstrarea caracterului clădirii și folosirea unor tehnici și materiale potrivite monumentului.

„A fost restaurare făcută ca la carte, ca la carte și apreciată ca atare la momentul respectiv. Numai că a durat foarte mult, pentru că era foarte dificil să găsești și meseriași. N-aveai unde să-i cauți, nu exista OLX sau Google.”

Procesul presupunea deseori deplasări prin țară și găsirea meșterilor prin recomandări. Un exemplu este acoperișul din șiță, pentru care a fost nevoie atât de cineva care să producă materialul, cât și de o echipă care să știe să-l monteze.

Ionescu și-a amintit că a ajuns până la Polovragi pentru a găsi un om care putea realiza șița din lemn necesară acoperișului.

„Trebuia să mergi, să te duci în mașină, să te duci la nea Ion, care spunea că știe el pe cineva, pe undeva, care face șiță, de exemplu. Te duceai la ăla, aflai că a murit între timp. Dar știa cineva că mai e unul care face șiță pe la Polovragi. Te duci la Polovragi. Asta însemna drumuri, însemna timp, însemna efort. Te așezai cu omul la masă, nu te duceai și spuneai: pune 40.000 de bucăți de șiță în coșul de cumpărături.”

Șase luni doar pentru realizarea șiței necesare acoperișului

Materialul pentru acoperiș a fost realizat manual și numai pregătirea acestuia a durat aproximativ șase luni.

„A durat vreo șase luni până mi-a făcut șița. Mi-a făcut-o manual, adică încă se mai făcea chestia asta, nu existau mașini.”

După ce materialul a fost gata, a apărut o nouă problemă. Meșterul care producea șița nu era și cel care o monta. A fost nevoie de găsirea unei alte echipe, formată din oameni care încă mai cunoșteau tehnica tradițională.

„După care au venit niște oameni care să bată șița, care iarăși era altă echipă, nu era același om. Omul îți livra șița. Cum o pui pe casă e altă meserie.”

Echipa găsită de Valentin Ionescu era formată din meșteri în vârstă, iar cel mai tânăr dintre ei avea peste 60 de ani.

„Am găsit o echipă de oameni, din care cel mai tânăr avea vreo 60 și ceva de ani pe vremea aia. Există o întreagă procedură în chestia asta. Se urcau pe acoperiș, luau un pumn de cuie, băgau în gură cuiele de șiță, care sunt niște cuie mici, ca niște ace, și se apucau și băteau cu ciocanele și acopereau toată povestea.”

„Fiecare cui bătut acolo are o poveste în spate”

Pentru Valentin Ionescu, tocmai dificultățile întâmpinate în timpul restaurării au ajuns să facă parte din identitatea actuală a conacului.

„Toată povestea a fost o aventură. Adică tot conacul respectiv are o istorie. Fiecare cui bătut acolo are o poveste în spate. Adică nu este pur și simplu luat de la Dedeman, ca să zicem așa.”

Dincolo de restaurarea făcută în ultimii 25 de ani, clădirea are propria istorie, începută cu mai bine de trei secole în urmă. Acesta este și motivul pentru care proprietarul spune că efortul de conservare a meritat.

„El are oricum o poveste care vine cu 300 de ani. El are o poveste mult mai interesantă. Tocmai de-aia și merită efortul și merită conservarea lui și păstrarea lui în continuare, plus moșia adiacentă.”

Conacul trebuia inițial să fie doar o reședință privată de vară

Atunci când a cumpărat proprietatea, Valentin Ionescu nu avea un plan de afaceri și nici intenția de a transforma locul într-un obiectiv turistic.

Ideea inițială era mult mai simplă. Conacul urma să fie folosit ca reședință privată.

„Sincer să spun, inițial a fost, mă rog, probabil că dacă aș fi știut ce urmează relativ la restaurare și ce presupune povestea asta, probabil că mi-aș fi căutat alte drumuri. Dar n-a fost cazul și inițial a fost ca un fel de reședință de vară, să spun așa.”

Planul s-a schimbat după finalizarea restaurării. Ionescu a ajuns la concluzia că un loc cu o asemenea încărcătură istorică nu ar trebui să rămână exclusiv în circuit privat.

Conacul este legat inclusiv de Petrache Poenaru, care s-a născut acolo.

„Privat, nu m-am gândit la un scop lucrativ inițial. După care mi-am dat seama că ar fi foarte egoist din partea mea să păstrez casa în care s-a născut Petrache Poenaru, Conacul Otetelișenilor, să-l păstrezi doar așa, închis, într-un circuit închis.”

După terminarea lucrărilor, proprietatea a început să fie deschisă publicului. Printre primii vizitatori s-au numărat copiii de la școlile din zonă.

Conacul fusese muzeu, apoi a ajuns din nou o ruină

Înainte de a fi preluată de Valentin Ionescu, clădirea trecuse prin numeroase transformări. După naționalizare a avut diferite funcțiuni, inclusiv legate de structurile agricole ale perioadei comuniste.

În 1965, conacul fusese restaurat și transformat în muzeu al satului. După 1990, situația s-a schimbat din nou, iar imobilul s-a degradat.

„A trecut prin multe modificări de-a lungul timpului. S-au produs transformări după naționalizare, el a funcționat ca GAC, CAP, a avut tot felul de destinații. În ’65 a fost restaurat pentru prima oară, după multă vreme, și transformat în muzeul satului. După ’90 iarăși s-a distrus, zece ani, până l-am preluat eu. Adică el era o ruină, practic, la momentul respectiv.”

Pentru proprietar, experiența restaurării a schimbat treptat și modul în care privește relația dintre om și o clădire istorică.

„Noi suntem niște trecători pe acolo, niște chiriași temporar”

Valentin Ionescu spune că a ajuns să considere că adevărata responsabilitate a proprietarului nu este doar să dețină clădirea, ci să o păstreze pentru generațiile următoare.

Momentul în care a realizat acest lucru a venit după ce a privit istoria mult mai lungă a conacului în raport cu durata unei vieți omenești.

„Mi-am dat seama, la un moment dat, am avut așa o epifanie, că, bă, nene, conacul ăsta stă în picioare de peste 300 de ani, a văzut generații întregi de oameni care au trecut pe acolo și treaba mea este să îl dau mai departe. Pentru că trebuie să-mi dau seama că eu sunt tot un trecător prin viața lui.”

Ideea este cu atât mai importantă, spune el, în condițiile în care patrimoniul civil din mediul rural românesc a fost conservat într-o măsură mult mai mică decât cel religios.

„Noi suntem niște trecători pe acolo, niște chiriași temporar. Dar el ar trebui să reziste, pentru că monumentele noastre istorice din România sunt în mare parte biserici. Monumente civile, mai rar, mai ales la țară, în zona sătească, în zona rurală. Nu s-au conservat. Conacele au fost multă vreme în paragină, unele au dispărut pur și simplu, altele de-abia acum sunt recuperate și se încearcă restaurarea lor.”

În prezent, spune Valentin Ionescu, restaurarea unor astfel de monumente este mai ușor de organizat decât în urmă cu 25 de ani, datorită fondurilor disponibile, accesului la informație și existenței unor echipe specializate în patrimoniu.