Exclusiv. Custodia comună în România. Ce înseamnă autoritatea părintească și ce drepturi au părinții

Custodia comună este regula în România după separarea părinților, însă este și una dintre cele mai greșit înțelese instituții juridice. Avocatul Claudiu Filipoiu explică ce presupune, în mod concret, autoritatea părintească, diferența față de domiciliul copilului și drepturile părintelui cu care minorul nu locuiește.

În practica instanțelor, custodia comună este adesea confundată cu locuirea alternativă a copilului sau cu pierderea drepturilor părintelui separat. În realitate, legislația românească operează cu noțiunea de autoritate părintească, iar regulile sunt mult mai nuanțate. Avocatul Claudiu Filipoiu clarifică pentru Capital ce înseamnă custodia comună, ce drepturi au părinții și cum sunt luate deciziile importante privind copilul.

 Ce înseamnă concret custodia comună în România?

Avocat Claudiu Filipoiu:
Chiar dorim să vă mulțumim pentru această întrebare și că astfel avem oportunitatea de a clarifica unele noțiuni foarte des confundate în practică.
Este întâlnită foarte des confuzia între noțiunea de custodie și cea de domiciliu al minorului, crezându-se de exemplu că dacă există custodie comună, înseamnă că minorul va locui în mod egal cu ambii părinți.
Aceste noțiuni nu trebuie confundate: deși în majoritatea cazurilor custodia minorului este comună, acesta va avea domiciliul stabilit la unul dintre părinți, iar celălalt părinte va avea dreptul la un program de legături personale cu minorul (program de vizită).
O să insistăm și o să detaliem aceste noțiuni, fiind foarte importantă înțelegerea acestora și evitarea confuziilor.
Terminologia de „custodie” nu este utilizată la nivel legislativ, atât Codul civil, cât și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, folosind noțiunea de autoritate părintească.
Așadar, putem pune semnul egalității între noțiunea de custodie și cea de autoritate părintească.
De cele mai multe ori, după separarea soților, custodia (autoritatea părintească) se va exercita în comun, aceasta fiind regula.
Firește, sunt și cazuri în care, pentru motive temeinice, având în vedere interesul superior al copilului, instanța poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul dintre părinți.
Însă, această custodie exclusivă se obține destul de greu, în cazuri grave.
Legea nr. 272/2004 enumeră cu titlu de exemplu motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte: încălcarea gravă sau repetată a autorității părintești a celuilalt părinte, alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, înstrăinarea părintească, anumite condamnări penale etc.
Revenind la întrebarea Dvs. , în concret custodia comună presupune că deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți.
De asemenea, chiar și pentru a părăsi țara pentru o excursie împreună cu copilul, este necesar acordul expres al ambilor părinți.

Ce drepturi are părintele cu care copilul nu locuiește?

Avocat Claudiu Filipoiu:
Am arătat anterior că deși custodia este comună, domiciliul copilului poate fi stabilit la unul dintre părinți, cu care va locui efectiv. În acest caz, celălalt părinte va avea dreptul la un program de legături personale cu minorul (program de vizită), stabilit de comun acord între soți, sau în caz de neînțelegere, de către instanță.
Programul de vizită nu trebuie înțeles că se referă strict la întâlnirile fizice dintre părinte și copil, în cadrul acestuia putând fi stabilite și alte modalități de interacțiune cu copilul (prin apeluri telefonice, apeluri video).
Firește, părintele la care nu locuiește copilul păstrează și drepturile inerente exercitării autorității părintești în comun (dreptul de a decide alegerea felului învățăturii, transfer școlar, tratamente medicale complexe etc.).

Când poate fi modificat programul de vizită?

Avocat Claudiu Filipoiu:
Programul de vizită poate fi modificat în mai multe situații, dintre care indicăm cu titlu de exemplu:

-schimbări în situația părinților (modificări ale programului de muncă, relocări, modificări în situația financiară, probleme de sănătate etc.);
-nerespectarea programului actual, caz în care un părinte poate solicita un program care ar putea fi mai ușor de respectat;
-schimbări cu privire la nevoile sau dorințele copilului (copilul este angrenat în anumite activități, înaintarea în vârstă a acestuia, care implică alte activități și interacțiuni etc.);
-abuzuri ale unuia dintre părinți (violență, neglijență etc.).
Modificarea poate fi stabilită de comun acord, iar în caz de neînțelegere, prin intermediul instanței.

Poate copilul să refuze programul de vizitare? De la ce vârstă?

Avocat Claudiu Filipoiu:
Nu se poate vorbi de un drept al copilului de a refuza programul de vizitare. Totuși, în practică un astfel de refuz este întâlnit, putând fi rezultatul alienării parentale, a unor traume sau putând indica schimbări în relația cu părinții.
În cazul în care refuzul este întâlnit în cadrul procedurii de executare silită, dacă executorul constată că minorul refuză în mod categoric să îl părăsească pe debitor sau manifestă aversiune faţă de creditor, va întocmi un proces-verbal în care va consemna constatările sale şi pe care îl va comunica părţilor şi reprezentantului DGASPC. Apoi, reprezentantul DGASPC va sesiza instanța de judecată pentru ca aceasta să dispună un program de consiliere psihologică, pentru o perioadă ce nu poate depăşi 3 luni.
Cu privire la vârsta copilului, legislația prevede că instanța este obligată să asculte copilul care a împlinit 10 ani, opinia sa fiind evaluată în contextul maturității, discernământului și interesului superior, dar nu este decisivă, instanța având ultimul cuvânt.

Ce dovezi sunt acceptate în instanță în cazurile de conflict?

Avocat Claudiu Filipoiu:
Pe tărâm probatoriu, opțiunile sunt numeroase:

-înscrisuri relevante (înscrisuri medicale, școlare, adeverințe de venit, contracte de închiriere etc.);
interogatoriul părților;
-proba testimonială (audierea martorilor);
-expertize (psihologice, medicale);
-mijloace materiale de probă (obiecte, fotografii, înregistrări audio/video);
-ancheta socială, efectuată de DGASPC;
-procese-verbale întocmite cu ocazia intervenției autorităților în cazuri mai grave;
ascultarea minorului.