Generalii români și simpatia pentru Călin Georgescu. Analiza lui Hari Bucur Marcu
De ce găsesc mulți generali români în discursul „suveranist” un refugiu și de ce nume precum Călin Georgescu sau, în trecut, Corneliu Vadim Tudor, rezonează cu ei? Răspunsul nu ține doar de simpatii politice conjuncturale, ci de o traumă colectivă veche de decenii. Expertul militar Hari Bucur Marcu explică cum generația de ofițeri formată în anii ’70, sacrificată prin deprofesionalizare și marginalizare sub regimul Ceaușescu, a ajuns să transfere frustrarea și nostalgia în simpatii actuale pentru curente populiste și anti-sistem.
„De ce sunt atât de mulți miliari, mai ales ofițeri superiori, care îl promovează pe Călin Georgescu și, până la el, îl simpatizau pe «tribunul» Vadim Tudor?” este întrebarea de la care pornește Hari Bucur Marcu și la care încearcă să ofere un răspuns.
Analiza expertului abordează o temă de actualitate pe care nu o putem ignora. Legătura dintre vechile nostalgii militare și simpatiile actuale pentru curentul suveranist nu mai ține doar de evocarea unor episoade din trecut, ci de modul în care aceste reflexe continuă să influențeze societatea românească. În introducere trebuie evidențiat impactul social și politic al fenomenului, pentru ca cititorul să înțeleagă că nu este vorba doar despre o rememorare istorică, ci despre un mecanism care produce și astăzi efecte vizibile în spațiul public.
Generația de sacrificiu
„Era vorba despre militari din generația mea, adică ofițeri, maiștri militari și subofițeri, deveniți activi în anii 1970, după ce făcuseră școală civilă de 10, 11 și 12 clase, cu examen de «maturitate» (modelul rusesc) sau de bacalaureat și apoi o școală militară de ofițeri/subofițeri. Iar o parte dintre ei au ajuns chiar să își completeze studiile cu doi ani de Academia Militară, dobândind astfel o licență în științele militare. I-am putea numi generația de militari de sacrificiu, pe toți ăștia”, spune Hari Bucur Marcu.
După ce a definit nucleul acestei generații, expertul explică motivațiile care au dus tinerii către cariera armelor.
Motivațiile unei cariere militare
Decizia de a deveni militar nu era uniformă. Unii veneau din patriotism autentic, alții din oportunism sau din dorința de a scăpa de greutățile vieții rurale. În contextul geopolitic al anilor ’60 și ’70, profesia armelor părea o alegere firească.
„Ei au ajuns în meseria armelor din trei motive: din convingere patriotică (începând cu 1967 și cu vârfuri de sarcină în 1968, 1973 și 1974, spectrul războiului regional, dinspre Orientul Mijlociu și Mediterana, cu momentul Praga 1968 inclusiv dăduse meseriei armelor o altă conotație pentru tinerii români), din oportunism pentru dezvoltarea personală (plecatul garantat de la «coada vacii», pe care erau ei obligați să o scoată la păscut, dacă voiau să rămână acasă) și din garantarea unei cariere sigure și de clasă de mijloc, în societatea socialistă în curs de dezvoltare”, mai spune expertul.
Odată intrată în sistem, această generație s-a confruntat cu schimbări structurale impuse de regimul Ceaușescu, care a deprofesionalizat masiv armata.
Deprofesionalizarea Armatei sub Ceaușescu
Din 1974, logica pregătirii militare a fost abandonată în favoarea lozincilor ideologice. Conceptul de „apărare a patriei de către întregul popor” a transformat armata într-un instrument de propagandă. În anii ’80, subfinanțarea a erodat și mai mult competența, reducându-i pe mulți ofițeri la roluri de executanți fără prestigiu.
„Doar că, începând cu 1974 (Congresul al XI-lea al PCR), Ceaușescu a decis că Armata României nu mai trebuie să fie bine pregătită în întregimea ei, ci doar anumite elemente din compunerea ei. În loc să conteze pe o armată bine echipată, bine înarmată și bine instruită, Ceaușescu a lansat «teza» apărării patriei de către întregul popor, cu inamicul nenominalizat (orice inamic), prin formarea de «cetăți de muncă, luptă și apărare», în care rolul Armatei nu mai era precizat cu claritate”, menționează Hari Bucur Marcu.
„10 ani mai târziu, începând cu 1984, finanțarea armatei pentru pregătirea elementară de luptă a fost redusă drastic, banii ce ar fi trebuit cheltuiți pentru menținerea unei capacități operative rezonabile fiind deturnați pentru plata datoriei externe, unde se mai duceau și banii de alimente, de încălzire, de lumină electrică și așa mai departe, la nivelul întregii națiuni române, tot mai izolată regional și mondial. Așa că cei care au ales cariera armelor din convingere patriotică, au aflat foarte repede în acea carieră că toată acea bravadă cu apărarea patriei împotriva oricărui inamic nenumit era de fapt o simplă lozincă de partid și de stat, iar ei, din potențiali eroi deveniseră simpli executanți de ordine imbecile, atunci când le primeau, în rest venind la cazarmă ca să bea, să doarmă și să joace table. Și eventual să mai facă vreun ciubuc, trimițând câteva zeci de soldați să lucreze la negru, în fabrici și uzine (în agricultură se lucra la alb, pe bază de convenție), în contul muncitorilor care trăgeau și ei chiulul, atunci când aveau ceva de lucru”, adaugă expertul.
În timp ce idealismul era înăbușit, oportuniștii au profitat de privilegiile oferite de uniformă și au urcat în ierarhie.
Oportuniștii și cariera facilă
Ofițerii motivați de beneficii personale și-au consolidat statutul. Locuințe, soldă sigură și avantaje sociale i-au protejat, în timp ce colegii lor patrioți simțeau că sunt sacrificați. Sistemul de avansări controlat de cuplul Ceaușescu a accentuat inechitățile.
„Cei care au ales cariera armelor din oportunism personal și-au văzut visul cu ochii. Au ajuns ditamai ofițerii și subofițerii, cu casă de la armată (a fost o perioadă, mai ales în București, de vreo 5 ani, după cutremurul din 1977, când casele pentru militari se găseau mai greu), cu haine de la armată și cu o soldă plătită doar pentru ca să meargă «cadrele» la serviciu și nimic mai mult. Nici cei care își aleseseră cariera armelor pentru că aceasta le garanta o carieră bine conturată, pentru tot restul perioadei active și o pensie rezonabilă, după aceea nu mai erau nici ei siguri de acea garanție. Printre ei și deasupra lor ajunseseră așa-zisele cadre de proveniență muncitorească (cei care apucaseră să lucreze în industrie cel puțin un an, înainte de a ajunge la o școală miliară, înrolându-se astfel în clasa muncioare), care aveau un parcurs separat de promovare, inclusiv locuri rezervate în unele unități de învățământ militar și care nu mai trebuiau să îndeplinească condițiile pe care ceilalți se stăduiseră să le atingă”, susține Hari Bucur Marcu.
„Mai rău decât atât, regula era că ofițerii superiori, de la maior în sus să fie avansați de președintele Republicii de atunci, iar Ceaușeștii (zic la plural, deoarece Ceaușeasca era șefa cadrelor pe toată România Socialistă) stabiliseră în ultima vreme că foarte puțini mai trebuiau avansați. Cu vârful de sarcină în 1989, când nici nu s-au mai făcut avansări”, mai spune el.
Din această combinație de idealism frustrat și oportunism recompensat s-a născut ceea ce expertul numește o adevărată „generație sacrificată”.
O generație sacrificată
În anii ’70 și ’80, criteriile profesionale au fost subminate. Avansările se făceau după loialitate, nu după competență. Mulți ofițeri au fost marginalizați sau excluși pentru motive banale, iar scările valorice s-au prăbușit.
„Deci, fiecare dintre aceste categorii de proveniență a militarilor Armatei României Socialiste, din acel deceniu 1970 putea spune că face parte dintr-o generație sacrificată de Partidul Comunist, în frunte cu iubitul său Conducător, pe altarul proastei, mizerabilei guvernări a României Socialiste. Într-o asemenea situație au fost bulversate și scările de valori, de prestigiu personal ori de demnitate a militarilor în uniformă. Nimeni nu mai înțelegea nimic, din așa-zisa politică/doctrină de apărare a patriei. Ofițerii ajunseseră să fie dați afară din Armată pentru că i-a surpris ministrul Olteanu și apoi de ministrul Milea la volan fără chipiu pe cap, indiferent de capacitatea lor de a comanda ori de a lucra în statele majore”, susține Hari Bucur Marcu.
„Dintre cei din generația de militari 1970 puțini s-au salvat, fie pregătindu-se personal, fie completând studiile militare cu studii superioare civile relevante, fie renunțând de-a dreptul la cariera militară, în favoarea unei cariere civile. Sau, în cazuri rare, s-au salvat trecând la Securitatea Statului, fie ca contrainformatori (ceiști), fie ca agenți de pază demnitari. Cei mai mulți au rămas în armată, așa deprofesionalizați cum ajunseseră, fără vreo ambiție personală și convinși că doar pilele, relațiile sau forțele oculte i-au ajutat pe cei care ajunseseră mai bine decât ei și nu vreun merit personal. Adică, fiecare ratat în cariera militară propriu-zisă era convins că toți ceilalți sunt ca el, la fel de ratați”, mai spune el.
Frustrarea și sentimentul de ratare colectivă nu au rămas simple reacții de moment, ci s-au adâncit în conștiința unei generații de ofițeri formați în comunism, devenind o rană identitară ce i-a urmărit mult dincolo de perioada activă. Ei au trăit umilința prăbușirii prestigiului uniformei, sentimentul că munca și loialitatea nu mai valorează nimic și convingerea că ascensiunea era rezervată doar celor privilegiați. Această experiență nu a fost însă izolată, pentru că întreaga societate românească a cunoscut același șoc după 1989: muncitori, profesori, ingineri sau funcționari au resimțit pierderea statutului, destrămarea ierarhiilor și nevoia de a se reinventa în condiții complet noi.
Acest tip de traumă colectivă, resimțit nu doar în România, ci în toate statele post-comuniste, explică de ce resentimentul și nostalgia au devenit resurse sociale pentru populism și suveranism. Nu e vorba doar de o categorie profesională frustrată, ci de o memorie comună a prăbușirii, o memorie care continuă să alimenteze neîncrederea în instituții și atracția pentru discursuri reducționiste și soluții rapide.
Nostalgii și resentimente
Reprofesionalizarea începută după 1994 și accelerată prin intrarea în NATO a prins nepregătită o bună parte din vechea gardă. Mulți au rămas în sistem doar formal, dezvoltând resentimente și nostalgii după un trecut lipsit de eforturi, dar plin de avantaje.
„Iar când, începând cu 1994, s-a ivit oportunitatea strategică ca militarii români să se reprofesionalizeze în meseria armelor, pe bază de principii, norme și proceduri compatibile cu celelalte armate din Alianța Nord-Atlantică, doar o mică parte dintre ei au trecut pragul spre competență, marea parte dintre ei rămânând să ia solda în continuare degeaba, fără să producă putere militară, la locul de muncă, până la pensia militară de stat anticipată – ăștia nu ar fi ieșit niciodată la pensie militară anticipată, de bună voie – sau la termen. Cu câteva cazuri de generali care au tras sforile ca să mai stea un an sau doi și peste acea vârstă de pensionare la termen. Așa că mulți dintre ei sunt astăzi resentimentari, nostalgici după vremurile frumoase când veneau la cazarmă sau în comandament, ca să joace table sau cărți, ori să doarmă în camera cu documente secrete, unde nu îi vedea nimeni. Vremuri care au continuat până la intrarea României în NATO, în 2004 și în unele cazuri chiar și mai apoi, până la profesionalizarea completă a armatei”, mai spune el.
Reprofesionalizarea armatei după 1990 a produs o ruptură adâncă între cei capabili să facă saltul către standardele NATO și cei rămași blocați în vechile reflexe. Pentru mulți dintre ofițerii formați în comunism, noul cadru nu a însemnat o șansă de evoluție, ci începutul marginalizării. De aici s-a născut resentimentul, o frustrare care a depășit uniforma și a devenit atitudine socială.
Această categorie, incapabilă sau nevoită să se adapteze, a devenit teren fertil pentru discursuri anti-sistem. Simpatiile față de figuri populiste precum Vadim Tudor, iar mai târziu Călin Georgescu, își au rădăcina tocmai în această experiență a excluderii și în nostalgia după un statut pierdut. Legătura dintre istoria personală a acestor militari și tentația prezentului pentru suveranism arată cum trecutul neînchis continuă să influențeze viața politică și socială a României.
Nemulțumirea vine pe fondul situației sociale
În viziunea expertului, susținerea pentru personaje precum Călin Georgescu derivă dintr-un amestec de nostalgie, resentiment și neputință de adaptare la noul cadru democratic.
„Așa că, nostalgici și resentimentari, mulți dintre foștii mei colegi de generație își mai găsesc un rost în viața publică înjurând actuala formă de organizare democratică a națiunii române, cea în care ei nu mai au loc de muncă, la statul degeaba. Iar o formă de înjurătură este și promovarea unor inadecvați, șarlatani, ticăloși ca Georgescu Călin și alți așa-zis «suveraniști»”, încheie Hari Bucur Marcu.
Concluzia expertului rămâne tranșantă, dar dincolo de tonul dur se conturează imaginea unei generații de ofițeri care, dezamăgiți și frustrați, au găsit în discursul suveranist un refugiu pentru propriile neputințe. Nu este vorba despre un capriciu trecător, ci despre expresia unei memorii colective în care se amestecă resentimentele tranziției postcomuniste și dificultatea adaptării la rigorile lumii occidentale.
Provocarea de astăzi nu privește doar armata, ci întreaga societate. România are nevoie de asumarea deschisă a traumelor instituționale, de un dialog real între generații și de continuarea procesului de profesionalizare și modernizare a tuturor structurilor publice. Doar așa reflexele trecutului pot fi depășite, iar memoria lor transformată într-o lecție de maturizare democratică.
Postarea inițială a expertului Hari Bucur Marcu
„Pentru o eventuală lectură de weekend.
Mă întreabă un prieten virtual de ce oare sunt atât de mulți miliari, mai ales ofițeri superiori, care îl promovează pe șarlatanul Georgescu Călin și, până la el, îl simpatizau pe “tribunul“ Vadim Tudor?
Era vorba despre militari din generația mea, adică ofițeri, maiștri militari și subofițeri, deveniți activi în anii 1970, după ce făcuseră școală civilă de 10, 11 și 12 clase, cu examen de “maturitate“ (modelul rusesc) sau de bacalaureat și apoi o școală militară de ofițeri/subofițeri. Iar o parte dintre ei au ajuns chiar să își completeze studiile cu doi ani de Academia Militară, dobândind astfel o licență în științele militare.
I-am putea numi generația de militari de sacrificiu, pe toți ăștia.
Ei au ajuns în meseria armelor din trei motive: din convingere patriotică (începând cu 1967 și cu vârfuri de sarcină în 1968, 1973 și 1974, spectrul războiului regional, dinspre Orientul Mijlociu și Mediterana, cu momentul Praga 1968 inclusiv dăduse meseriei armelor o altă conotație pentru tinerii români), din oportunism pentru dezvoltarea personală (plecatul garantat de la “coada vacii“, pe care erau ei obligați să o scoată la păscut, dacă voiau să rămână acasă) și din garantarea unei cariere sigure și de clasă de mijloc, în societatea socialistă în curs de dezvoltare.
Doar că, începând cu 1974 (Congresul al XI-lea al PCR), Ceaușescu a decis că Armata României nu mai trebuie să fie bine pregătită în întregimea ei, ci doar anumite elemente din compunerea ei. În loc să conteze pe o armată bine echipată, bine înarmată și bine instruită, Ceaușescu a lansat “teza“ apărării patriei de către întregul popor, cu inamicul nenominalizat (orice inamic), prin formarea de “cetăți de muncă, luptă și apărare“, în care rolul Armatei nu mai era precizat cu claritate.
Iar 10 ani mai târziu, începând cu 1984, finanțarea armatei pentru pregătirea elementară de luptă a fost redusă drastic, banii ce ar fi trebuit cheltuiți pentru menținerea unei capacități operative rezonabile fiind deturnați pentru plata datoriei externe, unde se mai duceau și banii de alimente, de încălzire, de lumină electrică și așa mai departe, la nivelul întregii națiuni române, tot mai izolată regional și mondial.
Așa că cei care au ales cariera armelor din convingere patriotică, au aflat foarte repede în acea carieră că toată acea bravadă cu apărarea patriei împotriva oricărui inamic nenumit era de fapt o simplă lozincă de partid și de stat, iar ei, din potențiali eroi deveniseră simpli executanți de ordine imbecile, atunci când le primeau, în rest venind la cazarmă ca să bea, să doarmă și să joace table. Și eventual să mai facă vreun ciubuc, trimițând câteva zeci de soldați să lucreze la negru, în fabrici și uzine (în agricultură se lucra la alb, pe bază de convenție), în contul muncitorilor care trăgeau și ei chiulul, atunci când aveau ceva de lucru.
Cei care au ales cariera armelor din oportunism personal și-au văzut visul cu ochii. Au ajuns ditamai ofițerii și subofițerii, cu casă de la armată (a fost o perioadă, mai ales în București, de vreo 5 ani, după cutremurul din 1977, când casele pentru militari se găseau mai greu), cu haine de la armată și cu o soldă plătită doar pentru ca să meargă “cadrele“ la serviciu și nimic mai mult.
Nici cei care își aleseseră cariera armelor pentru că aceasta le garanta o carieră bine conturată, pentru tot restul perioadei active și o pensie rezonabilă, după aceea nu mai erau nici ei siguri de acea garanție. Printre ei și deasupra lor ajunseseră așa-zisele cadre de proveniență muncitorească (cei care apucaseră să lucreze în industrie cel puțin un an, înainte de a ajunge la o școală miliară, înrolându-se astfel în clasa muncioare), care aveau un parcurs separat de promovare, inclusiv locuri rezervate în unele unități de învățământ militar și care nu mai trebuiau să îndeplinească condițiile pe care ceilalți se stăduiseră să le atingă. Mai rău decât atât, regula era că ofițerii superiori, de la maior în sus să fie avansați de președintele Republicii de atunci, iar Ceaușeștii (zic la plural, deoarece Ceaușeasca era șefa cadrelor pe toată România Socialistă) stabiliseră în ultima vreme că foarte puțini mai trebuiau avansați. Cu vârful de sarcină în 1989, când nici nu s-au mai făcut avansări.
Deci, fiecare dintre aceste categorii de proveniență a militarilor Armatei României Socialiste, din acel deceniu 1970 putea spune că face parte dintr-o generație sacrificată de Partidul Comunist, în frunte cu iubitul său Conducător, pe altarul proastei, mizerabilei guvernări a României Socialiste.
Într-o asemenea situație au fost bulversate și scările de valori, de prestigiu personal ori de demnitate a militarilor în uniformă.
Nimeni nu mai înțelegea nimic, din așa-zisa politică/doctrină de apărare a patriei. Ofițerii ajunseseră să fie dați afară din Armată pentru că i-a surpris ministrul Olteanu și apoi de ministrul Milea la volan fără chipiu pe cap, indiferent de capacitatea lor de a comanda ori de a lucra în statele majore.
Dintre cei din generația de militari 1970 puțini s-au salvat, fie pregătindu-se personal, fie completând studiile militare cu studii superioare civile relevante, fie renunțând de-a dreptul la cariera militară, în favoarea unei cariere civile. Sau, în cazuri rare, s-au salvat trecând la Securitatea Statului, fie ca contrainformatori (ceiști), fie ca agenți de pază demnitari.
Cei mai mulți au rămas în armată, așa deprofesionalizați cum ajunseseră, fără vreo ambiție personală și convinși că doar pilele, relațiile sau forțele oculte i-au ajutat pe cei care ajunseseră mai bine decât ei și nu vreun merit personal.
Adică, fiecare ratat în cariera militară propriu-zisă era convins că toți ceilalți sunt ca el, la fel de ratați.
Iar când, începând cu 1994, s-a ivit oportunitatea strategică ca militarii români să se reprofesionalizeze în meseria armelor, pe bază de principii, norme și proceduri compatibile cu celelalte armate din Alianța Nord-Atlantică, doar o mică parte dintre ei au trecut pragul spre competență, marea parte dintre ei rămânând să ia solda în continuare degeaba, fără să producă putere militară, la locul de muncă, până la pensia militară de stat anticipată (ăștia nu ar fi ieșit niciodată la pensie militară anticipată, de bună voie) sau la termen. Cu câteva cazuri de generali care au tras sforile ca să mai stea un an sau doi și peste acea vârstă de pensionare la termen.
Așa că mulți dintre ei sunt astăzi resentimentari, nostalgici după vremurile frumoase când veneau la cazarmă sau în comandament, ca să joace table sau cărți, ori să doarmă în camera cu documente secrete, unde nu îi vedea nimeni.
Vremuri care au continuat până la intrarea României în NATO, în 2004 și în unele cazuri chiar și mai apoi, până la profesionalizarea completă a armatei.
Așa că, nostalgici și resentimentari, mulți dintre foștii mei colegi de generație își mai găsesc un rost în viața publică înjurând actuala formă de organizare democratică a națiunii române, cea în care ei nu mai au loc de muncă, la statul degeaba.
Iar o formă de înjurătură este și promovarea unor inadecvați, șarlatani, ticăloși ca Georgescu Călin și alți așa-zis “suveraniști“.”, a scris Hari Bucur Marcu pe Facebook.
