Blocarea unei tranzacții în baza legislației privind prevenirea spălării banilor are termene stabilite expres
Un prim temei este Legea nr. 129/2019 privind prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului. Acest domeniu este cunoscut și sub denumirea de AML, abreviere din engleză pentru „anti-money laundering”, adică prevenirea spălării banilor.
Spălarea banilor presupune introducerea în circuitul legal a unor sume provenite din activități ilicite. Băncile au obligația legală de a monitoriza tranzacțiile și de a raporta operațiunile suspecte.
Autoritatea competentă în România este Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (ONPCSB).
Legea prevede un mecanism clar. După raportarea unei tranzacții suspecte, aceasta nu se execută timp de 24 de ore de la înregistrarea raportului la ONPCSB. Oficiul poate dispune suspendarea efectuării tranzacției pentru maximum 48 de ore.
Înainte de expirarea acestui termen, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) poate prelungi măsura cu cel mult 72 de ore. Termenele sunt prevăzute expres în lege.
În acest cadru, blocarea nu este o decizie discreționară a băncii, ci o măsură legală temporară legată de analiza unei suspiciuni.
Blocarea fondurilor în contextul sancțiunilor internaționale poate avea o durată mai mare
Un alt temei juridic este legislația privind aplicarea sancțiunilor internaționale, inclusiv regulamentele Uniunii Europene și actele normative interne de punere în aplicare.
Dacă o persoană sau o entitate figurează pe o listă de sancțiuni, banca poate fi obligată să aplice măsura de înghețare a fondurilor. Înghețarea înseamnă interdicția de a pune la dispoziție fondurile sau resursele economice ale persoanei vizate.
În această situație, blocarea nu mai are caracterul unei simple verificări temporare. Măsura poate dura până la clarificarea situației juridice sau până la ridicarea sancțiunii.
Întârzierea sau refuzul executării unei plăți în baza legislației serviciilor de plată
Un alt cadru relevant este Legea nr. 209/2019 privind serviciile de plată, care transpune Directiva europeană PSD2. PSD2 este reprezintă a doua Directivă privind serviciile de plată, care reglementează funcționarea plăților electronice în Uniunea Europeană.
Potrivit acestei legi, un ordin de plată trebuie executat cel târziu până la sfârșitul următoarei zile lucrătoare după momentul primirii.
Dacă banca refuză executarea unui ordin de plată, aceasta trebuie să notifice clientul în cel mai scurt timp posibil și, dacă este posibil, să indice motivele refuzului și procedura de remediere.
În practică, băncile utilizează sisteme automate de monitorizare pentru prevenirea fraudei. Dacă o tranzacție este marcată ca neobișnuită, ea poate fi pusă temporar în așteptare pentru confirmare. Această măsură trebuie să se încadreze în obligațiile legale privind executarea plăților și în condițiile contractuale dintre bancă și client.
Diferența dintre suspendare temporară, refuz și înghețare a fondurilor este relevantă pentru durata măsurii
O suspendare temporară în temeiul legislației privind spălarea banilor are termene clare, calculate în ore.
Un refuz al ordinului de plată în baza legislației serviciilor de plată presupune notificare și respectarea termenelor de executare prevăzute de lege.
Înghețarea fondurilor în baza sancțiunilor internaționale poate avea o durată nedeterminată, dependentă de regimul sancționator aplicabil.
Folosirea generică a expresiei „verificări interne” poate acoperi oricare dintre aceste situații. Din punct de vedere juridic, însă, temeiul legal și cadrul normativ aplicabil determină atât legitimitatea măsurii, cât și durata acesteia.
