The Financial Times: Fațada friabilă a Rusiei lui Vladimir Putin

The Financial Timesc scrie că democrațiile au fost destabilizate de ascensiunea populismului, însă autocrații sunt mai predispuși să se sfărâme sub presiune.

Oțelul cu conținut ridicat de carbon este tare dar friabil, extrem de dur dar predispus să se fractureze la un impact brusc. Oțelul cu conținut mediu sau scăzut de carbon e ductil, predispus să se îndoaie dar mai puțin susceptibil să se spargă. Cele două tipuri de metal reprezintă o metaforă utilă cu privire la proprietățile contrastante ale guvernelor democratice, respectiv autoritare.

Democrațiile bogate ale lumii au fost destabilizate în ultima vreme. O singură privire la inițiativele de limitare a dreptului de vot ale Partidului Republican din SUA atestă că America încă mai îndură deformările pricinuite de președinția lui Donald Trump. În Europa populiștii au lansat nenumărate asalturi împotriva valorilor și normelor pluraliste. Și totuși, așa deformate cum sunt ele, instituțiile democrației s-au dovedit a fi suficient de suple încât să poată suporta loviturile, scrie FT.com. 

Cât despre autocrați, Vladimir Putin rămâne la Kremlin; Recep Tayyip Erdogan al Turciei încă mai locuiește în palatul său din Ankara similar cu Versailles-ul; iar la Beijing împăratul de facto, numai nu cu numele, Xi Jinping devine tot mai agresiv în încercarea sa de a demantela ordinea internațională concepută de Vest. Și totuși, natura regimului lor face ca autocrații să fie atotputernici – până în momentul în care sunt reduși la neputință.

Un diplomat britanic îmi povestea cândva despre ucenicia sa în departamentul pentru URSS al Foreign Office [ministerul britanic de externe – n.trad.]. Era la începutul anilor ’80, când URSS părea a fi la apogeul puterii sale militare. Văzut din Occident, sistemul sovietic al economiei de stat planificate era nesustenabil. Pe de altă parte, ipoteza de lucru necontestată era aceea că el va dura o veșnicie. Aceleași așteptări care se bat cap în cap caracterizează adesea și viziunea Vestului cu privire la Rusia lui Putin.

Luna aceasta guvernul rus și-a publicat Strategia de Securitate Națională adusă la zi. Oricui a avut fie și un interes trecător cu privire la viziunea despre lume a Kremlinului i se va părea familiară direcția generală. Autocrații naționaliști au nevoie de inamici externi pentru a-și putea justifica represiunea internă, iar președintele rus și i-a găsit cu multă vreme în urmă pe ai săi în Occident.

Așadar, Rusia asediată a fost încercuită de America ostilă și de aliații ei din NATO. Forțele inamice – dintre care unele, inclusiv SUA, au fost desemnate de-acum formal drept „state neprietenoase” – își mută trupele tot mai aproape de frontiera națională. Washingtonul își angajează puterea financiară internațională împotriva Moscovei. Sancțiunile economice occidentale sunt parte integrală a acestui atac pe multiple fronturi împotriva suveranității naționale și integrității teritoriale ale Rusiei.

Amenințarea, continuă documentul, trece și dincolo de domeniile militar și economic. Atacul are loc și în sfera culturii și civilizației. Occidentalii diseminează atitudini sociale și morale care „contrazic tradițiile, convingerile și credințele popoarelor din Federația Rusă”. Țara are nevoie să fie apărată de ideologiile și valorile străine.

Nu că ar mai fi fost nevoie de vreo confirmare, dar aceasta nu e analiza unui conducător rus aflat în căutarea unei transformări fundamentale a relațiilor cu Vestul. Recenta sa întâlnire cu președintele american Joe Biden la Geneva poate că a pus în alt lumină relația cu SUA, dar nu a reconstruit-o de la zero.

În ciuda tuturor acestora, Dmitri Trenin, director al Carnegie Moscow Centre, a detectat o importantă adăugire la noua versiune a strategiei – o recunoaștere a pericolelor interne, pe lângă cele externe. Printre ele se numără performanța economică slabă, dependența masivă de petrol și gaze, situația demografică defavorabilă și înapoierea tehnologică. În cuvintele lui Trenin, „Conducerea Rusiei are acum toate motivele de a se reorienta spre interior pentru a aborda vulnerabilitățile, dezechilibrele și inegalitățile stridente din situația internă a țării”.

Să mai adaugăm și corupția scăpată de sub control, începând chiar de la Kremlin, și aveți deja explicația fricii lui Putin de Aleksei Navalnîi, liderul încarcerat al opoziției. Străinii nu pot fi învinovățiți pentru corupția statului, și nici pentru scăderea nivelului de trai. Iar decarbonizarea surselor de energie va începe curând să plafoneze fluxul de bani din petrol și gaze către vistieria Kremlinului.

Tentația ar fi să gândim că poate am revenit în anii ’80 – că fisurile sunt pe cale a se lărgi în crăpături care într-o bună zi vor duce la colapsul actualului sistem. După mine ar fi prematur. Unica preocupare a lui Putin este conservarea propriei puteri. El va fura fără remușcării viitorul Rusiei pentru a-și păstra poziția. Asta face el legându-și destinul de China lui Xi – el va fi dispărut înainte ca Rusia să plătească prețul. 

Totuși, greșeala opusă și la fel de gravă este să crezi că traiectoria statelor autoritare din întreaga lume este una fixă. Autocrații, cu elaboratele lor fațade Potemkin, își înțeleg prea bine fragilitatea cârmuirii. Chiar și în cazul împăratului Xi, represiunea este și o expresie a fricii în aceeași măsură în care este un instrument de control. Marea întrebare este una legată de timp. La fel ca oțelul bogat în carbon, aceste regimuri își vor păstra forma până în momentul în care vor plesni.