Dinspre Coreea de Nord vin zvonuri neașteptate de schimbare. Kim Jong Un a reușit să-i lase cu gura căscată pe toți analiștii care preziseseră că, imatur și nepriceput cum este, nu va face decât să aplice ascultător rețeta totalitară a tatălui său. Tânărul de douăzeci și ceva de ani a moștenit conducerea regimului dictatorial dinastic desăvârșit de Kim Jong Il odată cu decesul acestuia, în decembrie. Kim senior și-a condus țara asemenea unui șef de clan mafiot: și-a însușit fonduri imense din traficul de droguri, arme și obiecte contrafăcute, ceea ce nu l-a împiedicat să șantajeze restul lumii cu programul său de înarmare nucleară de fiecare dată când se dorea sistarea ajutoarelor. Din imensele sume obținute ilicit, și-a finanțat fără rezerve armata și și-a îmbogățit o mână de apropiați; în paralel, și-a călcat poporul în picioare, cu tocurile sale ascuțite pentru care devenise celebru, neavând niciun scrupul în a arunca sute de mii de așa-ziși inamici în lagărele de concentrare. 
 
Kim junior a sugerat de la bun început că se va rupe de această tradiție și de leadershipul paranoic al tatălui său, iar lucrurile se mișcă mult mai repede decât s-ar fi așteptat oricine. Luna trecută l-a înlocuit pe primul general al armatei, un partizan înrăit, cu un civil.

Nici aparițiile sale publice nu seamănă cu cele ale predecesorilor săi. Kim Jong Un este văzut adesea râzând alături de anturajul său. În timp ce tatăl său nu se afișa aproape niciodată cu vreuna dintre consoartele sale, Marele Succesor a apărut recent alături de o femeie tânără foarte șic. Luna trecută cuplul, a stat în primul rând la concertul trupei de fete Moranbong, un regal de fustițe scurte, dansuri de sorginte Disney și piese străine („My Way“, de pildă), ce a revoluționat divertismentul din Coreea de Nord. În discursurile publice (accesibile publicului larg, în comparație cu cele ale lui Kim Jong Il, care erau acoperite de comentariile lacrimogene ale moderatorilor TV), domnul Kim spune că de-acum încolo nimeni nu mai trebuie să strângă cureaua. Și că, pentru ca țara să se dezvolte, este nevoie de aplicarea unui nou model economic.
Lupul își schimbă blana…

Și totuși, cât de importante sunt, de fapt, aceste schimbări? Răspunsul la această întrebare este vital, pentru că dacă tânărul Kim chiar se va dovedi un Gorbaciov al țării sale, Occidentul ar trebui să profite de orice ocazie pentru a-l împinge spre progres. În schimb, dacă nu ne servește decât o șaradă pentru propriul amuzament, atunci Vestul trebuie să pună presiune tot mai mare pe cel mai grotesc regim al lumii, în speranța că va ceda.
Oricât de mult s-ar fi modificat atmosfera politică de la Phenian, în aer plutesc în continuare învățăturile dinastiei Kim. Până și miriada de zâmbete și vizite la grădinițe sau bâlciuri respectă, în final, aceste norme – impuse, de această dată, nu de tată, ci de bunic. Kil Il Sung, ctitorul brutal al dinastiei, se înconjurase de o aură de părinte fondator al nației, tatăl tuturor, cel care le duce copiii slujbașilor la culcare. Și astăzi, obiectivul principal al propagandei de partid este să deseneze poporul nord-corean ca unul pueril, inocent, abuzat tradițional de diverse puteri externe – Japonia, America, chiar și China. Un popor care, așadar, are nevoie de un lider protector. Culmea, asemănarea fizică dintre Kim Jong Un și bunicul său este izbitoare. Nostalgia populației în privința acestuia din urmă se datorează și nivelului de trai mult mai ridicat înregistrat în timpul Războiului Rece: nord-coreenii de azi câștigă mai puțin, mănâncă mai prost și utilizează mult mai puțin curent electric decât generația de acum 25 de ani. Și totuși, tocmai această sărăcie fantastică explică de ce schimbările din economie, fie ele și mizere, se pot dovedi însemnate. Piața nord-coreeană pare din ce în ce mai deschisă și flexibilă. Tot mai mulți vizitatori povestesc cum regiuni de pe întinsul țării se concurează între ele pentru atragerea de investiții – în principal, chineze.

Reformele economice din trecut nu au dat niciun rezultat. În 2009, o așa-zisă reformă monetară s-a rezumat la confiscarea micilor averi câștigate cu greu ale nord-coreenilor, care au devenit, astfel, și mai dependenți de stat. Controlul politic violent a planat tot timpul în aer. În plus, Coreea de Nord a cerut prea frecvent împrumuturi externe, fără a avea nicio intenție să le returneze vreodată.

Așadar, motive de suspiciune există din plin. Totuși, trăgând linia, ce poate fi rău în încurajarea comerțului și apariția primelor semne ale unei economii de piață normale? Cu siguranță, câțiva „protejați“ se vor îmbogăți și mai mult. În paralel, însă, nivelul de trai al altor nord-coreeni va crește, cei ce vor fi, în eventualitatea căderii demonicei dinastii Kim, cel mai bine pregătiți s-o ia de la zero.