An de an, pe 18 septembrie are loc rememorarea incidentului Mukden, din 1931. Nimic deosebit până aici, aniversări ale evenimentelor istorice au loc cu duiumul în lume. Doar că, în fiecare an, în China are loc același proces: populația se înfierbântă în jurul acestei date, apoi se liniștește. Și totuși, de fiecare dată manifestările au loc după un tipar diferit. Pentru cei ce au uitat, acum 81 de ani, japonezii au înscenat un atac asupra căilor ferate nipone, pe care l-au folosit ca pretext pentru ocuparea unui teritoriu imens din China. Presa occidentală abia dacă mai pomenește acest incident. În cea chineză însă el revine anual, cu o regularitate neclintită. Anul acesta, „aniversarea“ se suprapune, extrem de ciudat, cu reizbucnirea sentimentelor antijaponeze, din cauze care par, cel puțin la prima vedere, fără nicio legătură – revendicarea insulelor Senkaku. Este, oare, posibil să vorbim aici de o acțiune premeditată?
   
Răbufnire cu repetiție

Oricine a urmărit protestele zgomotoase organizate în ultimele săptămâni în marile orașe ale Chinei are, probabil, o senzație de déjà vu. Scenele seamănă izbitor cu cele din 2005, când chinezii s-au revoltat în stradă împotriva vecinilor din est, sau cu manifestările antiamericane și anti-NATO din 1999, provocate de bombardarea Ambasadei Chineze de la Belgrad: mulțimi furioase de demonstranți mărșăluiesc organizat și urlă cu înflăcărare, în timp ce grupuri compacte de polițiști îi păzesc nepăsători, puși acolo ca să prevină orice atac asupra vreunei reprezentanțe diplomatice, dar și ca să prindă din zbor sticlele, legumele sau bilele de vopsea aruncate la supărare. Și acum, ca și atunci, sloganurile mulțimii, fie vociferate, fie imprimate pe pancarte, variază de la manifeste patriotice și deplângerea rușinii și a dominației nedrepte suferite de China de-a lungul istoriei moderne până la mesaje rasiste și de ură, ce îndeamnă la violențe.

Nu doar atitudinea oamenilor din stradă a devenit previzibilă, ci și cea a celor care privesc de pe margine. Ca întotdeauna, aceștia se întreabă dacă protestele sunt răbufniri reale ale chinezilor de rând sau puneri în scenă regizate de păpușarii partidului unic. Un străin stabilit aici cu mult timp în urmă comenta zilele trecute că „n-are niciun dubiu că toată tărășenia este un fals“ și că, „fără excepție, fiecare persoană pe care o vedem cu pumnii ridicați în aer“ face parte din forțele armate sau polițienești chineze „și se află într-o misiune bine stabilită, de a simula revolta“.

Și cetățenii nativi sunt, unii, sceptici privind „adevărata stare de fapt a acestor demonstrații așa-zis patriotice“. Ba chiar ne-au arătat drept dovadă un bărbat fotografiat în fruntea unui grup de protestatari din Xi’an, cu un megafon în mână și purtând un tricou cu însemne antijaponeze, identificat ulterior ca un cap al poliției locale (informație pe care de atunci oficialitățile se tot străduiesc să o dezmintă). Autorul articolului a realizat repede că nu este foarte înțelept să-i întrebi pe manifestanți dacă se află acolo la ordinele cuiva ori s-au adunat spontan (lecție învățată pe propria piele, deși era evidentă). Toți răspund furios și indignat la sugestii potrivit cărora ar fi manipulați sau neimplicați sincer. Cum răspunsul la această dilemă este însă esențial, poate ar trebui să luăm în considerare că aceste două variante nu se exclud reciproc.

Revoltă cu voie de la partid

Cu siguranță că unii oficiali și-au băgat coada și au avut un rol decisiv în coordonarea mulțimilor, însă, realist, este evident că există și oameni care s-au alăturat protestelor din convingere, cu pasiune și furie.  În China există puternice sentimente antinipone, manifestate în toate regiunile, clasele sociale și grupele de vârstă. Atitudine complet îndreptățită în ochii oricui are idee de istoria secolului XX. Totuși, cultivarea și încurajarea acestei antipatii în presa controlată de stat nu este la fel de ușor de înțeles.

Și nu este niciun dubiu, media joacă un rol masiv în consolidarea acestor resentimente. Este adevărat, în nou-apăruta și sălbatica blogosferă chineză, părerile sunt împărțite, ba chiar surprind adesea prin diversitate; în rest, însă, principalele canale de comunicare sunt în continuare direct gestionate de Partid. Disprețul pentru japonezi este aproape palpabil în știri, scrieri academice, materiale educative, seriale de televiziune ș.a. Uneori este mai intens, alteori abia vizibil, însă, cert, nu lipsește niciodată când se aduce vorba de Japonia. Și asta, pentru că guvernul chinez crede cu tărie că media este menită să „ghideze opinia publică“.

În același timp, a recunoaște existența acestei viziuni nu coincide cu a nega onestitatea tuturor celor care își strigă frustrările în stradă. Oamenii chiar pun suflet în această dispută și sunt sincer revoltați de istoria nefericită a relațiilor sino-nipone. Prin urmare, avem, pe de o parte, protestatarii care-și cer dreptatea din convingere,  mărșăluind, urlând și aruncând cu sticle de plastic înspre Ambasada Japoniei. Și, pe de altă parte, autoritățile, care nu se opun deloc acestor manifestări, fie pentru că le e teamă să nu-i înfurie pe oameni, interzicându-le dreptul de a demonstra, fie pentru că, de fapt, se bucură de situația creată. Apoi, dacă i-ar lăsa să parcurgă pe jos distanțele enorme dintre provincii spre Beijing, ar risca inflamarea lucrurilor, așa că le pun la dispoziție, gratuit, autobuze. Și, sesizând oportunitatea de imagine, le oferă și steaguri, și pancarde cu mesaje agreate. Pe scurt, autoritățile lasă oamenii să se descarce și profită, în paralel, de ocazia de a direcționa pe calea dorită furia maselor. Fără îndoială, teoria manipulării este cât se poate de întemeiată. În același timp, doar pentru că protestatarii vin în autobuze publice, iar la coborâre li se oferă câte o pancardă și o sticlă cu apă (pentru a-și potoli setea sau pentru a o arunca în pereții ambasadei), nu înseamnă că nu sunt animați de sentimente cât se poate de reale.

În China există puternice sentimente antinipone, manifestate în toate regiunile, clasele sociale și grupele de vârstă. Atitudine complet îndreptățită în ochii oricui are idee de istoria secolului XX.