Statul nu renunta usor la aurul confiscat

Pana in 1989 de problema aurului se ocupa Banca Nationala. Dupa ce tranzactiile si circulatia obiectelor de aur s-au facut in baza unui decret din 1978, prin Ordonanta nr. 190/2000 se abroga acest decret si intr-un capitol special se introduc prevederi de retrocedare a aurului confiscat in perioada 1948-1989. Bucurie de scurta durata pentru cei care aveau acum la dispozitie un an de zile pentru a ataca in instanta aceste abuzuri. La nici doua saptamani apare o alta ordonanta care o suspenda pe p

Pana in 1989 de problema aurului se ocupa Banca Nationala. Dupa ce tranzactiile si circulatia obiectelor de aur s-au facut in baza unui decret din 1978, prin Ordonanta nr. 190/2000 se abroga acest decret si intr-un capitol special se introduc prevederi de retrocedare a aurului confiscat in perioada 1948-1989. Bucurie de scurta durata pentru cei care aveau acum la dispozitie un an de zile pentru a ataca in instanta aceste abuzuri. La nici doua saptamani apare o alta ordonanta care o suspenda pe precedenta si repune in drepturi Decretul din 1978. Ordonanta nr. 190 revine pe firmament la 13 mai 2002, o data cu aprobarea ei prin Legea nr. 261 din 29 aprilie 2002. Exact dupa o luna de functionare, Guvernul mai da un act normativ care suspenda aplicabilitatea acesteia pana la data de 1 ianuarie 2003. Pe 2 februarie 2003 apare insa o alta Ordonanta care suspenda din nou aplicabilitatea pana la publicarea Normelor metodologice, lucru nerealizat nici astazi. Practic prin toata aceasta balbaiala legislativa, termenul acordat persoanelor fizice sa atace in instanta aceasta lege, solicitata de forurile europene, s-a redus cu doua luni si jumatate, perioada in care ordonanta care oferea dreptul cererii de despagubiri sau restituiri a fost in vigoare.

Aceste revendicari nu se prescriu niciodata

Practic, daca prin dreptul comun aceste drepturi sunt uneori neprescriptibile, in cel mai rau caz termenul de prescriere depaseste 30 de ani, noua lege de restituire a obiectelor confiscate limiteaza acest drept la un an de zile, din care, dupa cum se vede, au trecut deja doua luni si jumatate. Acest artificiu permite de fapt statului sa reduca numarul cererilor de restituire. Statul poate prin acte normative sa limiteze pasibilitatea unui cetatean in a-si cere drepturile, prin astfel de legi limitative, tocmai pentru a evita instrainarea bunului (vinderea unui imobil revendicat, de exemplu, catre o persoana sau chiar doua). Totusi, in cazul restituirii aurului confiscat nu se poate vorbi de o astfel de problema, deoarece confiscarile sunt in proprietatea statului, asa ca limitarea termenului de revendicare nu-si gaseste suportul.

Oficial nu exista o evidenta a aurului confiscat

Pentru a intra in vigoare, legea asteapta acum aprobarea Normelor metodologice. De doua luni tergiversarea continua, doua institutii nelamurindu-se cine si pentru ce plateste. Gestiunea confiscarilor a fost tinuta de Militie si Ministerul de Interne. Predarile s-au facut pe baza de proces verbal catre Ministerul Finantelor si Banca Nationala a Romaniei, spune Horia Ozarchievici, sef serviciu operatiuni bancare din BNR. „Prin forta imprejurarilor, BNR a avut si sarcini nespecifice activitatii sale, aceea de depozitar de valori din aur”, ne declara Ozarchievici. El precizeaza insa ca nu exista o situatie a cantitatii de aur confiscate si a contravalorii acesteia. Ozarchievici recunoaste ca „anual, contravaloarea obiectelor depozitate la BNR era platita Ministerului Finantelor.
Deci, daca orice bun confiscat ramane in proprietatea statului, Finantele sunt cele care trebuie sa suporte contravaloarea despagubirilor, la data pronuntarii sentintei instantei de judecata.” Problema lipsei de evidenta a obiectelor din aur este motivata prin faptul ca in anii 70 a existat o hotarare de topire a bijuteriilor si valorificare a lor. Totusi, pare putin probabil ca din topirea unor bijuterii de 14 karate sau chiar mai putin sa poata fi obtinute lingouri cu o concentratie de 995 la mie, adica 24 de karate. La ora actuala, procesele sunt suspendate din cauza neaparitiei Normelor metodologice. Posibilitatea restituirilor se poate gasi si in Contul pentru Despagubiri de la Ministerul Finantelor, dar pentru aceasta este nevoie de hotararea instantei, interne sau eventual internationale.
Vasilescu versus Romania- Proces rezolvat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului
mai 1990 – Elisabeta Vasilescu a solicitat Procuraturii judetului Arges restituirea celor 327 de monede de aur, confiscate de Militie, fara mandat de perchezitie, la 23 iunie 1966.

1991- Ministerul de Interne ii confirma reclamantei ca in 1966 s-a dispus efectuarea unor cercetari cu privire la obiectele pe care le revendica, dar ulterior s-a decis neinceperea urmaririi penale.
1997 – ramasa fara cale de atac in Romania, Elisabeta Vasilescu trimite cauza Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

mai 1998 – Curtea obliga statul roman la plata catre reclamanta a 60.000 franci francezi daune materiale, 30.000 franci francezi daune morale si 5.185 franci francezi cheltuieli de judecata si majorari de intarziere de 3,36% pe an pentru intarzieri.