Am scris, spre finele lunii trecute, scandalizați, despre sporurile nesimțite pe care le-au primit angajații în sectorul de stat în anii trecuți (vezi aici).
Ne indignam, pentru că nu mai avem puteri să râdem, de: sporul de refacere după concediu, de sporul de masă caldă și cel de cantină, cel pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă, pentru refacerea capacităților de muncă, sume de reprezentare, pentru ținută decentă, spor pentru ziua de naștere a angajatului, spor pentru funcție publică sau pentru lucrul cu publicul, spor de dispozitiv (mă tot întreb ce dispozitiv oribil folosesc săracii oameni că primesc pentru el un spor de la buget). Și culmea, am auzit că într-un anumit oraș se acordă și sporul de semafor, în condițiile în care în toată urbea sunt numai vreo patru semafoare!

Cică și cei din delegația FMI s-au declarat surprinși de atâta creativitateîn inventarea zecilor şi zecilor de categorii de sporuri. Și le-ar fi sugerat românilor „de ce nu încadrați într-o categorie unică toate aceste sume în plus la salariul de bază, bunăoară denumită generic spor? Măcar nu ați fi penibili„…

La acel moment, presa înfiera cu mâinie proletară situația din sistem. Și, totodată, aplaudam decizia Curții de Conturi de a recupera sumele acordate în contul sporurilor considerate ilegale. Acestea se ridicau la 260 milioane de euro în 2008, bani încasaţi de 235.000 de salariaţi, la care se adaugă o sumă aproape dublă în 2009. Așa estimăm noi, deoarece pentru anul trecut raportul nu este încă finalizat.

Ceea ce nu luam în considerare atunci erau contractele colective de muncă, în baza cărora acei funcţionari şi-au asigurat dreptul de a primi acele sporuri, chiar dacă până şi sindicaliştii admit că s-a exagerat cu ele. Sunt documente puternice, totale, imbatabile. Din moment ce contractele colective de muncă au fost semnate de autorităţi, trebuie să le şi respecte. În caz contrar, se va întâmpla pe scară largă ceea ce se petrece acum acolo unde funcţionează un sindicat puternic care are avocaţi buni: angajaţii vor da în judecată angajatorul – adică statul – şi vor avea câştig de cauză.

Aşa că degeaba mai vine acum Valentin Mocanu, secretar de stat la Ministerul Muncii, să spună că funcţionarii publici pot primi sporuri doar în baza unei legi, atâta timp cât ani de zile au proliferat tot felul de sporuri statuate în contractele colective de muncă. Există semnătura autorităţii pe acele contracte!

Astfel, se ajunge la o situaţie absurdă, când funcţionarii statului, cei care de fapt compun şi reprezintă statul, dau în judecată această entitate am putea spune abstractă care este statul ca să-şi obţină drepturile pe care le-a negociat cu el. În momentul negocierii, reprezentatul statului era un şef (primar, prefect sau preşedinte al unei instituţii) care, în mod evident, a beneficiat la rândul său de acele sporuri.
Altfel spus, statul a negociat cu el însuşi sporuri, pe care acum, din lipsă de bani la buget, le vrea înapoi tot de la el însuşi şi, considerându-se totuşi îndreptăţit să le primească, se dă în judecată pe el însuşi şi, de cele mai multe ori, câştigă procesul.
În concluzie, Kafka ar fi găsit în România destul material care să-l inspire. Nu-i aşa?