Începând cu luna aprilie a acestui an, s-au stabilit în sarcina consultanţilor fiscali mai multe obligaţii extraprofesionale, menite, în accepţiunea noastră, să aglomereze activitatea acestora şi să o încarce cu un formalism excesiv, neavând niciun aport în ceea ce priveşte performanţele profesionale şi niciun rezultat remarcabil din punctul de vedere al sancţionării infracţiunii de spălare a banilor. Consultanţii fiscali, ca de altfel şi avocaţii, notarii (profesiile liberale) au, pe lângă obligaţiile de performanţă profesională, şi alte două tipuri de obligaţii: cunoaşterea clientelei şi raportarea Oficiului National de Prevenire şi Combatere a Spălarii Banilor a tranzacţiilor suspecte şi a plăţilor în numerar, în lei sau în valută, mai mari de 15.000 euro. Pentru îndeplinirea acestor obligaţii, profesiile liberale, în general, şi consultanţii fiscali, în special, trebuie, pe de o parte, să desemneze persoana responsabilă cu aplicarea prevederilor referitoare la prevenirea şi combaterea spălarii banilor şi a finanţării actelor de terorism, înştiintând Oficiul cu privire la identitatea acesteia, iar pe de altă parte, să stabilească politicile pe care să le aplice (de cunoaştere a clientelei, de păstrare a evidențelor, de control intern, de evaluare şi gestionare a riscurilor, managementul de conformitate şi comunicare).
Cunoaşterea clientelei este o obligaţie, devenită deja morală, a consultantului fiscal şi nu numai (mă refer la faptul că toţi participanţii la viaţa economică ar trebui să îşi cunoască partenerii de afaceri, pentru a evita sau limita riscurile activităţii comerciale). Măsurile de cunoaştere a clientelei se referă, în principal, la identificarea clientului,  modalitatea cea mai frecventă fiind aceea a obţinerii informaţiilor de la Registrul Comerţului, identificarea beneficiarului real al tranzacţiilor, obţinerea informaţiilor şi a documentelor justificative ale tranzacţiilor efectuate, documente ce trebuie păstrate de consultant timp de cinci ani. Camera Consultanţilor Fiscali, prin măsură luată în  cursul lunii aprilie, a simţit nevoia să revină asupra unor prevederi legale deja existente în legislaţia română, care la rândul lor au transpus directivele europene aplicabile, şi să edicteze, în mod expres, în sarcina consultanţilor fiscali, obligaţia de a coopera cu organele statului pentru prevenirea şi sancţionarea spălarii banilor. Demersul legislativ este meritoriu, dar nu poate trece neobservată lipsa de consistenţă, în conţinut şi număr, a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materia spălării banilor.
Este, astfel, de înţeles dilema cu care ne confruntăm: ori România este statul în care spălarea banilor, ca fenomen infracţional, nu există, ori există, dar este acceptată „ca o prezenţă activă“ în viaţa economică autohtonă, fiind, la nivel scriptic, încriminată, dar faptic, nesancţionată.