La ora când scriu aceste rânduri, preşedintele României nu este decis. El va fi învingătorul meciului dintre Victor Ponta, supranumit Mickey Mouse, şi Klaus Iohannis, supranumit Mutulică. Este pentru prima dată când se înfruntă electoral două personaje care se trag atât de natural din peniţa lui Walt Disney. Voi, cititorii mei, veţi fi ştiind deja cine a câştigat şi cine a pierdut. Indiferent de rezultat, însă, doresc să-i transmit preşedintelui meu următoarele gânduri.

Dragă noul meu preşedinte,

În primul rând, vreau să ştii că nu te-am dorit! Nu sunt ipocrit, mărturisesc că nu-mi plAci. Dar eşti al meu, prin voia destinului, la fel cum şi eu sunt al tău. Aşa că suntem amândoi nevoiţi să avem o relaţie instituţională, dacă nu s-a putut să fie şi afectivă. Iar pentru că doresc să fim respectuoşi unul cu celălalt, îţi adresez felicitări pentru câştigarea mandatului de cinci ani la Cotroceni. Să dea Dumnezeu să ne fie cinci ani buni!

Aş vrea să-ţi fac o listă cu trei lucruri care sunt importante pentru mine. Merită să le iei în calcul, votez încă din 1990 şi nu ratez niciun scrutin. Sunt un cetăţean-model, măcar din acest punct de vedere. Iată, aşadar, ce-aş vrea să faci pentru mine:

1. Să lupţi pentru pace

În zilele astea, când pe lângă graniţele ţării se aud prea des mitraliere, iar avioanele de călători sunt doborâte de la 10.000 de metri, sunt îngrijorat. Nu te juca! Pacea noastră este importantă, fă tot ce-ţi stă în puteri să o păstrezi.

2. Să fii împotriva comunismului

Am trăit în comunism. Ştiu cum este. Ştiu cum interesul partidului-stat devine mai important decât legile firii. Ştiu cum oameni nevinovaţi pot fi pedepsiţi pentru greşelile altora. Ştiu cum e să faci frigul în propria ta casă, cum este să nu ai ce mânca, cum este să te târăşti prin frig fiindcă autobuzele vin rar şi sunt pline până la refuz. M-am săturat de proprietatea de stat – a nimănui, în cele din urmă. Vreau să am şansa de a fi eu însumi.

3. Să nu-mi furi banii din buzunar

Ştiu că doar moartea şi taxele sunt sigure pe lumea asta. Înţeleg, într-o oarecare măsură, de ce se întâmplă aşa. Dar, taxele astea pe care le plătesc aş vrea să fie folosite şi pentru ce-mi trebuie mie. Da, din banii mei vor fura baronii locali, vor trăi asistaţii social, vor pierde pe la casino o seamă de politicieni. Nu-mi convine, dar ştiu că e greu să schimbi lumea. Aş vrea doar să-mi mai laşi şi mie ceva ca să pot supravieţui, ca să pot avea grijă de familie, să pun deoparte pentru bătrâneţe. În plus, poate te ocupi puţin şi de educaţie, de cultură, de sănătate, de drumuri; în general, de tot ceea ce ar trebui să se facă cu banii pe care sunt obligat să-i scot lunar din buzunar pentru ca tu să te bucuri de puterea şi confortul pe care ţi le dau scaunul prezidenţial de la Cotroceni.

E greu? Hai, că nu-i chiar aşa de greu! Până la urmă, nu-ţi cer decât ceea ce mi-ai promis solemn, cu o mână pe Biblie şi cu cealaltă pe Constituţia ţării. Ştiu că orgoliul ţi-e acum mai mare decât Everestul, iar noii tăi prieteni vor deveni mai numeroşi chiar decât populaţia Chinei. Dar, păstrează – rogu-te! – un locşor în mintea şi conştiinţa ta pentru ce ţi-am cerut mai sus. În felul ăsta, o să ne fie bine la amândoi. Ne mai auzim peste cinci ani!

Claudiu Şerban,
director editorial, Capital