Schimbare? Dar Franta este perfecta

Cand francezii spun schimbare, ei inteleg, in general, revenirea la zilele de odinioara, cand Franta era mai franceza. Tipul de reforma de care are nevoie Franta in 2003 este acel tip pe care domnul Chirac nu poate sa-l ofere: descentralizare, mai putine reguli, reducerea costului fortei de munca (si, prin urmare, mai putine beneficii) si stoparea promisiunilor de mentinere a pensiilor la niveluri insuportabile. Aceasta ar insemna ruptura elitei franceze si destramarea sistemului de taxe guverna

Cand francezii spun schimbare, ei inteleg, in general, revenirea la zilele de odinioara, cand Franta era mai franceza. Tipul de reforma de care are nevoie Franta in 2003 este acel tip pe care domnul Chirac nu poate sa-l ofere: descentralizare, mai putine reguli, reducerea costului fortei de munca (si, prin urmare, mai putine beneficii) si stoparea promisiunilor de mentinere a pensiilor la niveluri insuportabile. Aceasta ar insemna ruptura elitei franceze si destramarea sistemului de taxe guvernamental, care va inghiti, in 2003, 46% din bogatia tarii, unul din cele mai inalte niveluri de taxare din lume. Adevarul este ca Franta este modelul perfect al statului socialist, birocratic si bine condus. Nimeni nu o face mai bine sau mai inteligent. Dar aceasta nu poate dura. Schimbarea este obligatorie.
Practic, francezii vor obtine doar o schimbare de stil si nimic mai mult. Domnul Chirac, el insusi o figura publica de peste 30 de ani, a avut talentul sa gaseasca cateva figuri noi: Jean-Pierre Raffarin, un amabil politician de provincie, ca prim-ministru, Francis Mer, un om de afaceri, ca ministru al economiei si Luc Ferry, un filozof, ca ministru al educatiei. Dupa ce aroganta primului-ministru Alain Juppe a condus la infrangerea dreptei din 1997, bonomia domnului Raffarin face bine. Dar s-ar putea sa aiba dificultati in a oferi mai mult decat atat. Este treaba lui sa duca la bun sfarsit promisiunile electorale ale domnului Chirac, dar, in majoritatea domeniilor, posibilitatile sale sunt limitate de evolutia economiei si de cresterea somajului. O promisiune cheie este reducerea cu 5% a impozitului pe venit, urmata de alte reduceri din sarcina taxelor si a protectiei sociale. Prima reducere va fi aprobata usor, dar cu ce pret? Domnul Raffarin a mostenit un deficit bugetar mai mare decat se astepta, un deficit care il forteaza sa ceara sa fie scutit temporar sa se incadreze in limitele Uniunii Europene. Pentru a atinge tinta unui nou deficit, in acelasi timp cu reducerea in continuare a taxelor, vor trebui reduse cheltuielile publice. Va fi un motiv de tulburari, avand in vedere cresterea economica redusa asteptata in 2003. Un alt lucru care il va preocupa va fi privatizarea: o mare parte din cele 50% din actiunile companiei Air France, detinute de stat, va fi oferita pentru vanzare. Atentia s-ar putea apoi indrepta asupra societatilor Electricite de France si Gaz de France.

O majoritate mare parlamentara nu reprezinta garantia unui guvern stabil. Cand francezii nu sunt multumiti, nu se adreseaza oficialilor alesi. Fermieri, studenti, profesori, doctori, muncitori din transporturi si alti angajati din sectoarele publice prefera sa intre in greva. Limitarea salariilor, reducerea taxelor pentru cei avuti sau privatizarile ulterioare ar putea fi suficiente pentru ca, in 2003, sa-i scoata in strada.

Politica externa ramane prerogativa presedintelui. si aici, domnul Chirac va avea de infruntat un an tulbure. In Europa, el ar fi vrut sa lucreze mai strans cu cancelarul german, Gerhard Scrhoder. Dar Franta si Germania au divergente cruciale, Franta fiind mai ingrijorata privind atat extinderea Uniunii, cat si privind propunerile de a conferi puteri mai mari guvernului de la Bruxelles. Franta a amanat din nou aplicarea reformei agricole conform politicii comune a Uniunii, dar se stie si ca, sub presiunea anglo-germana, este condamnata sa isi piarda statutul privilegiat.

Totusi, dilema cea mai dificila a domnului Chirac este conducerea relatiilor Frantei cu Statele Unite. Relatiile bilaterale sunt tensionate. Casa Alba se indoieste ca poate avea incredere in Franta ca aliat, in timp ce multi evrei americani sunt convinsi ca Franta este din nou cuprinsa de un val de antisemitism. Pe de alta parte, presedintele Bush constituie o tinta usoara pentru antiamericanismul latent al Frantei.