România, avertizată că rămâne în urmă. Mihai Fifor: „Lumea se reașează într-un ritm amețitor”

Mihai Fifor lansează un avertisment dur cu privire la poziția României într-un context internațional pe care îl descrie ca fiind într-o transformare accelerată. Fostul ministru al Apărării analizează schimbările din strategia de securitate a Statelor Unite, evoluțiile din Orientul Mijlociu și Peninsula Coreeană, dar și modul diferit în care Polonia și România răspund noilor realități. În opinia sa, Bucureștiul riscă să își irosească avantajele strategice într-un moment în care Washingtonul le cere aliaților să își asume o responsabilitate mai mare pentru propria securitate.

Mihai Fifor: Lumea se reașează, iar România rămâne „pe nicăieri”

Într-o amplă analiză publicată pe Facebook, Mihai Fifor pornește de la două mesaje recente ale președintelui american Donald Trump. Unul privește Acordul de Apărare Comună de la Mecca dintre Arabia Saudită, Turcia și Pakistan, iar celălalt reducerea substanțială a exercițiilor militare comune dintre Statele Unite și Coreea de Sud.

Fifor consideră că cele două evoluții trebuie analizate împreună și în contextul noii Strategii Naționale de Apărare a Statelor Unite. În interpretarea sa, Washingtonul pune apărarea teritoriului american și descurajarea Chinei în Indo-Pacific în centrul priorităților, în timp ce aliaților le revine o responsabilitate tot mai mare pentru securitatea propriilor regiuni.

„Lumea se reașează într-un ritm amețitor. Și România? Tot acolo unde ați lăsat-o…pe nicăieri…”, își începe Mihai Fifor analiza.

Fostul ministru susține că schimbarea nu mai poate fi redusă la discursul cunoscut al lui Donald Trump privind împărțirea poverii financiare și militare între SUA și aliați.

„Așadar, nu mai vorbim doar despre bine-cunoscuta retorică a lui Trump privind „burden sharing-ul”. Vorbim despre strategie de stat.”

Pactul de la Mecca, văzut ca parte a noii strategii americane

Prima evoluție analizată este apropierea dintre Arabia Saudită, Turcia și Pakistan. Fifor remarcă faptul că Donald Trump nu a privit cu suspiciune apariția acestei formule regionale de securitate, ci a salutat-o.

În opinia sa, reacția Washingtonului se potrivește cu o strategie în care Statele Unite încurajează aliații și partenerii regionali să își dezvolte propria capacitate de apărare.

Cele trei state reunesc, arată Fifor, capacități diferite și complementare: Turcia dispune de o putere militară importantă și de o industrie de apărare în dezvoltare, Arabia Saudită are resurse financiare și influență politică, iar Pakistanul aduce în această ecuație o armată importantă și statutul de putere nucleară.

Fifor avertizează însă că existența Pakistanului în această formulă nu trebuie interpretată automat drept extinderea unei umbrele nucleare asupra celorlalte state.

„Nu avem motive să vorbim despre o umbrelă nucleară pakistaneză extinsă automat asupra celorlalți membri. Dar, atunci când un atac asupra unuia dintre semnatari poate angaja singura putere nucleară musulmană, simpla incertitudine modifică deja calculul strategic al adversarilor.”

Ce ar putea însemna noua alianță pentru Iran și Israel

Unul dintre statele care trebuie să urmărească atent noua configurație este Iranul, consideră fostul ministru al Apărării. Pactul nu este prezentat oficial drept unul îndreptat împotriva Teheranului, iar relațiile dintre statele implicate sunt mult mai complexe. Fifor remarcă însă faptul că Trump a salutat construcția regională într-un moment în care vorbește și despre „denuclearizarea” Iranului.

O altă necunoscută este modul în care această nouă arhitectură ar putea influența poziția Israelului.

Potrivit analizei, o axă Ankara-Riyadh-Islamabad nu elimină avantajul strategic al Israelului rezultat din relația sa cu Statele Unite și din propria capacitate militară, dar poate determina apariția unui al doilea centru regional de putere.

Ecuația s-ar putea modifica și mai mult în eventualitatea unei viitoare participări a Egiptului. Turcia, Arabia Saudită, Pakistanul și Egiptul ar reuni astfel putere militară, resurse financiare și acces la unele dintre cele mai importante axe geografice ale regiunii, de la Bosfor la Suez și Marea Roșie.

„Israelul nu ar deveni izolat în sensul clasic, dar s-ar putea găsi relativ izolat într-o arhitectură musulmană de securitate suficient de puternică pentru a funcționa fără participarea sa. O logică diferită de cea a Acordurilor Abraham: cooperare cu Israelul acolo unde interesele coincid, dar construirea securității colective a marilor state musulmane independent de Israel.”

Mesajul lui Trump pentru Coreea de Sud schimbă ecuația

A doua componentă a analizei privește relația dintre Washington și Seul. Fifor amintește că Războiul din Coreea s-a încheiat prin armistițiul din 1953, nu printr-un tratat de pace, iar prezența militară americană și alianța cu Coreea de Sud au devenit elemente fundamentale ale securității Asiei de Est.

Între timp, Coreea de Nord a devenit putere nucleară, și-a dezvoltat arsenalul balistic și și-a consolidat cooperarea militară cu Rusia. În acest context, Donald Trump solicită reducerea substanțială a exercițiilor militare comune cu Seulul.

Pentru Fifor, argumentele invocate de Trump sunt mai importante decât decizia propriu-zisă. Președintele american face referire la costurile suportate de SUA, la caracterul provocator al exercițiilor în raport cu Phenianul, la relația sa cu Kim Jong Un, dar și la refuzul Coreei de Sud de a se implica în demersurile Washingtonului privind Iranul.

„Aceasta este poate dimensiunea cea mai sensibilă a Doctrinei Trump: intensitatea angajamentului american riscă să devină o variabilă dependentă de cost, utilitate strategică și comportamentul aliatului.”

Avertisment pentru Europa: Cât de predictibil mai este sprijinul SUA

Fostul ministru consideră că mesajul depășește cu mult Peninsula Coreeană. Dacă o relație construită printr-un război, un tratat și decenii de prezență militară poate ajunge să fie reevaluată prin prisma costurilor și a utilității strategice, situația este urmărită inevitabil și de ceilalți aliați ai Statelor Unite.

Fifor subliniază că situația Coreei de Sud nu poate fi transferată mecanic asupra NATO, dar arată că problema predictibilității angajamentului american este deja discutată în Europa.

În acest punct al analizei apare exemplul Poloniei. Fifor amintește că premierul Donald Tusk ridica încă din aprilie problema disponibilității Statelor Unite de a veni în sprijinul Europei într-un moment critic.

Răspunsul Varșoviei, susține el, poate fi observat în ambiția de a construi o forță militară care să devină una dintre cele mai puternice din Europa.

Polonia încearcă să devină un stat indispensabil pentru securitatea Europei

Mihai Fifor pune accent pe strategia aleasă de Polonia în raport cu incertitudinile transatlantice. Varșovia nu încearcă să se îndepărteze de Washington, ci să păstreze Statele Unite cât mai aproape și, simultan, să își dezvolte propria capacitate militară.

„Tusk pare să fi citit foarte bine schimbarea produsă la Washington. Dacă America dorește aliați care să preia responsabilitatea principală pentru securitatea propriilor regiuni, Polonia încearcă să devină exact un asemenea aliat: nu doar beneficiar al securității americane, ci producător de securitate europeană și, prin aceasta, un partener de care Washingtonul să aibă nevoie.”

În analiza lui Fifor, această abordare contrastează puternic cu ceea ce se întâmplă în România.

Mihai Fifor critică absența președintelui de la Ziua Marinei

Fostul ministru al Apărării aduce în discuție ceremoniile de Ziua Marinei de la Constanța și absența președintelui României, pe care o interpretează într-o cheie mai largă decât cea a protocolului.

El subliniază poziția strategică a României la Marea Neagră, proximitatea războiului din Ucraina, prezența militarilor aliați și discuțiile privind consolidarea Flancului Estic, securitatea maritimă, dronele și protecția infrastructurii critice.

În opinia lui Fifor, tocmai într-un asemenea context prezența șefului statului ar fi avut o semnificație aparte.

„Asta nu mai înseamnă doar că ai ratat un discurs, o ceremonie. Înseamnă că nu ai înțeles ce reprezenta acel discurs.”

El consideră că prezența ar fi reprezentat un mesaj pentru Armata României, pentru aliații care au militari și capabilități dislocate în țară, pentru statele din regiune și pentru Moscova.

„În politica externă și de securitate, absența transmite și ea un mesaj. Uneori unul mai puternic decât discursul pe care ai ales să nu-l rostești.”

Fifor compară România cu Polonia

Contrastul dintre România și Polonia ocupă un loc central în analiza fostului ministru. Acesta arată că, în aceeași zi, două state aflate pe Flancul Estic al NATO au transmis semnale complet diferite.

La Gdynia, Donald Tusk a folosit ceremonia militară pentru a vorbi despre ambițiile militare și strategice ale Poloniei. La Constanța, arată Fifor, șeful statului român nu a participat la manifestările de Ziua Marinei.

„La Gdynia, puterea politică a folosit simbolul militar pentru a proiecta putere strategică. La Constanța, puterea politică nici măcar nu a înțeles valoarea simbolului pe care îl avea la dispoziție.”

Problema fundamentală a României nu ar fi lipsa avantajelor geografice sau a oportunităților, ci incapacitatea de a transforma aceste avantaje în influență politică și strategică.

România are Marea Neagră, Dunărea și Constanța, dar Fifor acuză lipsa unei strategii

Fostul ministru enumeră avantajele de care dispune România: poziția dintre Marea Neagră și Balcanii de Vest, Dunărea, Portul Constanța, apropierea de Ucraina și Republica Moldova și apartenența simultană la NATO și Uniunea Europeană.

Fifor amintește și de Grupul de la Craiova, lansat în 2015 de România împreună cu Serbia și Bulgaria. Grecia s-a alăturat ulterior formatului, ceea ce crea, în interpretarea sa, o construcție regională care conecta Marea Neagră, Balcanii de Vest, Dunărea și Mediterana orientală.

„Am abandonat-o.”

Critica sa vizează lipsa continuității în politica externă. România ar iniția proiecte și relații pe care ulterior nu le consolidează suficient, în timp ce schimbările de guvern ajung să afecteze inclusiv proiecte strategice care ar trebui să depășească ciclurile electorale.

„România își consumă geografia fără să o transforme în putere”

În partea finală a analizei, Fifor compară din nou direcția României cu strategiile urmate de Polonia și Turcia.

În timp ce Varșovia încearcă să își consolideze poziția de putere regională, iar Ankara își extinde influența din Balcani către Orientul Mijlociu și Asia, fostul ministru consideră că Bucureștiul nu reușește să își valorifice avantajele.

„În timp ce Polonia își construiește deliberat statutul de putere regională, iar Turcia își extinde rețelele de influență din Balcani până în Orientul Mijlociu și Asia, România își consumă geografia fără să o transforme în putere.”

În noul context internațional, simpla apartenență la NATO și UE nu mai este suficientă, argumentează Fifor. Dacă Statele Unite cer aliaților să își asume o parte mai mare din responsabilitatea pentru securitatea regională, țările europene trebuie să își dezvolte capacitatea de a produce ele însele securitate.

Concluzia fostului ministru este una extrem de critică la adresa actualei politici externe românești:

„România are astăzi una dintre cele mai slabe politici externe ale ultimelor decenii: fără continuitate, cu tot mai puțină inițiativă și, mai ales, fără ambiția de a construi ceva în jurul propriei sale greutăți strategice.”

Analiza se încheie cu un avertisment privind riscul ca România să piardă oportunitățile create de actuala reconfigurare geopolitică.

„Avem, se pare, un apetit teribil de a rata întâlnirea cu istoria. Numai că istoria nu așteaptă. Și, mai ales, nu iartă.”