Așa se spune prin România actuală că Nicolae Ceaușescu a reușit să facă o țară mândră, liberă și independentă politic și financiar. Masele repetă până la inconștiență că înainte de 1989 era mai bine, dar stau în case confortabile, mănâncă bine, au automobil personal și se bucură de toate drepturile, inclusiv de cel de a avea la dispoziție orice canal de televiziune.

Se mai spune că înainte de evenimentele din decembrie economia funcționa în mod deosebit și oamenii aveau locuri de muncă. Oare chiar să fie adevărate aceste credințe populare sau datele sunt eronate și statul comunist avea o industrie ce livra mărfuri depășite de progresele tehnicii?

Anuarul statistic al României socialiste pe anul 1984, publicat în 1985, arată un stat aflat în picaj economic spre statutul de muzeu în aer liber. Respingerea investițiilor în tehnologie de ultimă oră pentru a se strânge valuta necesară plății datoriei externe a generat o rămânere în urmă și uzinele au început să fie ocolite de partenerii externi.

În plus, birocrația comunistă se mișca prea lent în raport cu cerințele lumii capitaliste și erau căutate alte centre producătoare. Fabrici întregi ale regimului nu mai aveau mărfuri vandabile și erau ținute în viață doar prin redistribuiri de fonduri din sectoarele ce încă mai funcționau rentabil.

Cele mai mari construcții metalice erau cargourile maritime, dar șantierele navale au reușit să exporte numai două unități în anul 1984, foarte puțin în raport cu un vârf de 20 în 1975. Rulourile compresoare au trecut de la 487 la numai 21, o adevărată catastrofă financiară.

Strungurile, un simbol al comunismului industrial, erau mașini-unelte ce produceau alte mașini, dar interesul pentru livrările românești s-a redus vizibil, scăderea fiind de la 2.300 în 1980 la 1.040 în 1984.

Autocamioanele, mândria industriei grele românești, au fost trimise peste frontiere numai în număr de 2.880 față de cele 7.118 în 1975 și 9.494 în 1980. Remorcile auto au cunoscut o prăbușire de la 14.467 în 1975 unități la numai 1.084.

Lumea capitalistă nu poate să cunoască astfel de situații timp îndelungat pentru că patronul se ruinează, iese din afaceri și poate chiar să ajungă în detenție pentru neefectuarea plăților către furnizori. Omul definit drept bogat este obligat să caute în permanență soluții pentru a ajunge cel puțin cu un pas înaintea concurenței prin vânzarea de produse de calitate și astfel să mențină rentabilitatea firmei.

Nu aceeași era situația în comunism, acolo unde deciziile erau luate pe criterii politice și funcționarii erau siliți să îndeplinească ordinele superioare privind menținerea centrelor industriale în stare de funcționare.

Industria României socialiste era terminată în anul 1989 și doar existența monopolului pe piața internă îi mai asigura supraviețuirea. Pătrunderea mărfurilor străine începând din 1990 a dus la prăbușirea giganților menținuți artificial în viață.