Partidul Socialist și Social-Democrații europeni sunt în pragul divorțului

Semnatarii programului Nupes, la care s-a aderat PS, spun că sunt „pregătiți să nu respecte regulile europene atunci când acestea sunt în contradicție cu programul lor”. O erezie pentru social-democrați.

Partidul Socialist și Social-Democrații europeni sunt în pragul divorțului

Partidul Socialiștilor Europeni (PSE) a reacționat la constituirea Noii Uniuni Populare Ecologice și Sociale (Nupes), care reunește Partidul Socialist, Europe Ecologie-Les Verts și Partidul Comunist Francez sub conducerea La France insoumise (LFI) a lui Jean-Luc Mélenchon printr-un tweet care a trecut aproape neobservat: „Salutăm dinamica unirii stângii franceze la care participă @partisocialiste, în vederea alegerilor #legislative”. Fondat în 1992 și condus de bulgarul Serghei Stanișev, PSE, care reunește treizeci și patru de partide socialiste europene, își propune „să consolideze mișcarea socialistă și social-democrată din Uniunea Europeană și din restul Europei”.

Aderarea PS francez, oficial încă „reformist”, la Nupe, marchează un divorț cu familia social-democrată. Conform definiției lui Jacques Delors, fost ministru al Economiei și Finanțelor în timpul lui François Mitterrand, social-democrația rezultă dintr-un „dublu compromis între muncă și capital, stat și piață”. În schimb, La France Insoumise (LFI) se bazează pe o ruptură radicală cu capitalismul, conform lemonde.fr

„Neînțelegere”

Într-un moment în care Suedia și Finlanda, conduse de social-democrați, vor să se alăture Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, PS se alătură partidului lui Mélenchon, care pledează ca Franța să iasă din NATO. Un cutremur care a stârnit multe întrebări și rezerve în rândul partidelor „surori”, dar puține comentarii publice, cu excepția lui Michael Roth, președintele SPD al Comisiei pentru Afaceri Externe a Bundestagului, care a exclamat: „Cum se poate alia PS cu acest populist?”

La congresul PS din septembrie 2021, social-democrații din Europa s-au remarcat prin absență. În timpul campaniei prezidențiale, doar premierii socialiști Pedro Sanchez (Spania) și Antonio Costa (Portugalia) și-au arătat sprijinul pentru Anne Hidalgo. „Există o formă de neînțelegere între partenerii noștri, legată de instituțiile noastre”, observă Gilles Finchelstein, directorul general al Fundației Jean Jaurès. ”Această decizie va accentua izolarea PS” – subliniază Alain Bergounioux, președintele Biroului Socialist de Cercetări Universitare, anumite partide văzându-l intrat pe aceeași pantă cu Pasok [Mișcarea Socialistă Panelenă]”, care s-a prăbușit la alegerile legislative din ianuarie 2015 din Grecia, obținând 4,7% din voturi.

Suntem departe de epoca de aur a sfârșitului secolului XX: în 1997, din cele cincisprezece țări UE, douăsprezece – inclusiv Franța – erau conduse de social-democrați. Atunci a avut loc un conflict care i-a opus pe Lionel Jospin – care apăra sus și tare socialismul și era „cel mai de stânga prim-ministru din Europa”, după cum afirma cu mândrie, în 2000, Mélenchon, ministrul delegat pentru educație – și Tony Blair și Gerhard Schröder, apostolii așa-numitei „a treia cale” de deschidere către centru.

O deschidere sub forma unei bombe cu dispersie: la stânga partidelor reformiste au apărut partide anticapitaliste – Syriza în 2004 în Grecia, Die Linke în 2007 în Germania, Podemos în 2014 în Spania. În 2015, Jeremy Corbyn a fost ales lider al Partidului Laburist britanic pe o linie foarte radicală, susținut cu ardoare de LFI până la înlăturarea sa din fruntea partidului, în 2020.

„Un Jaurès al timpurilor moderne”

În 2008, Mélenchon a părăsit PS, cu obiectivul abia disimulat de a-l șterge de pe hartă. „Pentru prima dată din 1905 (anul înființării Partidului Socialist – membru al Internaționalei Socialiste), stânga radicală prevalează asupra stângii reformiste” – comentează Jean-Christophe Cambadélis, fost prim-secretar al PS. ”Ca un Jaurès al timpurilor moderne, Mélenchon va prelua conducerea stângii”.

Astăzi, nouă țări europene sunt conduse de un prim-ministru social-democrat sau de centru-stânga: Suedia, Portugalia, Malta, Danemarca (pe baza unui acord cu mai multe partide, inclusiv Verzii); conduc coaliții în Germania, Italia, Spania, Finlanda; în afara UE, Norvegia este guvernată de aliați laburişti și centriști.

În cinci țări, Partidul Social Democrat face parte dintr-o coaliție: Luxemburg, Estonia, Bulgaria, Belgia; în România, un acord prevede o rotație la conducerea țării între Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat.

Virajul PS față de Europa, unde era perceput ca o formațiune pro-europeană, alimentează îngrijorările social-democraților. Semnatarii programului Nupes spun că sunt „pregătiți să nu respecte regulile europene atunci când acestea sunt în contradicție cu programul lor”. O erezie pentru social-democrați. Finchelstein remarcă totuși că „există oameni de stânga care au făcut alianțe sau au luat decizii neplăcute, sau chiar au făcut alianțe împotriva naturii”: în Italia, Mario Draghi poartă culorile Partidului Democrat, de centru-stânga, dar guvernează împreună cu Mișcarea 5 Stele, Forza Italia și Liga Nordului.

În țările nordice, social-democrații au revenit la putere. Dar această „renaștere remarcabilă”, conform cuvintelor cancelarului german Olaf Scholz, a fost însoțită de o întărire clară a pozițiilor cu privire la imigrație. Pentru Mette Frederiksen, prim-ministrul danez, „o societate bazată pe acces egal liber pentru toți la sănătate, educație și asistență socială, nu este compatibilă cu o politică deschisă de migrație”.

În Parlamentul European se ciocnesc două blocuri de stânga: într-unul, cu treizeci și nouă de reprezentanți aleși, se află LFI, Syriza, Podemos, Die Linke, în timp ce PS aparține Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților, cu 145 de aleși. Dacă, în 2024, listele transnaționale vor participa la alegerile europene, PS va fi presat să-și găsească aliați.