Să spunem că eşti un patron a cărui afacere n-a cunoscut scăderea în ultimii 5 ani, deşi business-ul tău s-a confruntat cu mai multe valuri ale crizei internaţionale. De asemenea, gradul tău de îndatorare la bănci e ceva mai sus de jumătate (55%) din cifra de afaceri, iar pentru anul în curs este de aşteptat să înregistrezi o creştere uşoară a afacerilor, urmată de o accelerare anul viitor. În plus, consultanţii financiari îţi dau o notă bună pentru afacerea ta, cam cu patru trepte peste pragul de la care ai deveni riscant pentru creditori.
Pe de altă parte, un partener de-al tău, care deţine o afacere de peste două ori mare ca a ta, ce a fost afectată de scăderi de trei ori în ultimii cinci ani şi este de aşteptat să încheie şi acest an pe scădere, are un grad de îndatorare ce depăşeşte cifra sa de afaceri (130%). Abia anul viitor ar putea obţine o creştere firavă a business-ului. De asemenea, consultanţii financiari îl notează cu doar două trepte peste pragul de la care ar fi considerat riscant pentru creditori.
Date fiind aceste coordonate, care dintre voi ar trebui să se împrumute mai convenabil de la bănci sau din piaţa de capital pentru finanţarea afacerii? Probabil că toţi ar spune, pe bună dreptate, că tu meriţi să obţii condiţii de finanţare mai bune decât partenerul tău de afaceri. Paradoxal sau nu, partenerul tău reuşeşte să se împrumute mai ieftin de pe piaţă, deşi e înglodat în datorii şi are perspective de business mai slabe decât ale tale.
Ce am descris mai sus este exact o paralelă între Polonia, singura ţară europeană care a evitat recesiunea în ultimii cinci ani, şi Italia, care a suferit o scădere economică în trei din ultimii cinci ani.
Dacă din 2008 şi până în 2012, Polonia a consemnat creşteri economice de 5,1%, 1,6%, 3,9%, 4,5% şi 1,9%, Italia a avut parte de scăderi ale PIB-ului în 2008 (-1,2%), 2009 (5,5%) şi 2012 (2,4%), crescând cu 1,7% şi cu 0,4% în 2010 şi 2011.
Potrivit FMI, Polonia va creşte cu 1,1% în acest an şi va accelera la 2,25% în 2014, pe când Italia e de aşteptat să scadă cu 1,9% în acest an şi abia anul viitor să avanseze firav, cu 0,7%.

Italia este una din ţările afectate cel mai puternic de criza datoriilor din zona euro, nivelul datoriei publice fiind estimat să se situeze la 130% din PIB în acest an, estimarea fiind făcută însă în ipoteza unei scăderi a PIB de doar 1,3%. De cealaltă parte, datoria publică a Poloniei ar putea ajunge la 55%-56% din PIB în acest an, încă sunt nivelul de 60% conform tratatului de la Maastricht.
E drept, Italia este a treia cea mai mare economie din zona euro, de 2,3 ori mai mare decât Polonia, care este cea mai mare economie emergentă din UE.
Cum văd agenţiile de rating cele două ţări? Cei de la Standard&Poor’s au coborât recent ratingul Italiei la BBB, cu doar două trepte deasupra nivelului de non-investment grade. De asemenea, cei de la S&P notează Polonia cu A-, respectiv cu patru trepte peste non-investment grade.

Cu toate acestea, Italia pare să aibă parte de dobânzi mult mai bune decât Polonia pe piaţa obligaţiunilor guvernamentale.
Dacă la maturitatea de 1 an, Italia se împrumută cu 1,1%, Polonia o face la 2,63%. Pe scadenţa de 3 ani, Italia găseşte în piaţă acces la 2,175%, în vreme ce Polonia plăteşte 3,12%. Ecartul se micşorează la maturitatea de 5 ani, pentru care Italia se împrumută la 3,1%, iar Polonia la 3,58%. Abia la scadenţa de 10 ani, Italia şi Polonia se împrumută la acelaşi cost, de 4,255%.
Cum e posibil acest lucru, date fiind coordonatele macroeconomice şi perspectivele celor două ţări? Pe de-o parte, Italia beneficiază din plin de angajamentul preşedintelui Băncii Centrale Europene (BCE), Mario Draghi, de a salva moneda euro cu orice preţ, ceea ce presupune achiziţii masive de obligaţiuni guvernamentale ale statelor înglodate în datorii, cu scopul de a menţine costurile la niveluri cât mai scăzute. De unde acest angajament? Păi dacă o ţară ca Italia ar intra în default, atunci acest lucru ar declanşa explodarea costurilor pentru toate ţările din blocul euro şi numai, ceea ce ar fi echivalent cu alte intrări în incapacitate de plată.
În plus, Italia se finanţează foarte mult pe piaţa internă, ceea ce este înseamnă că este mai puţin vulnerabilă la dependenţa de finanţarea externă.
Când eşti atât de mare precum Italia, dar şi atât de îndatorat, creditorii sunt atenţi să îşi recupereze maximul posibil, ceea ce ar putea fi realist doar prin dobânzi mai mici. Perceperea unor dobânzi cu mult mai mari ar duce la inflamarea datoriei publice şi posibil la intrarea în incapacitate de plată.
Vedem ce s-a întâmplat cu Grecia, căreia i-au explodat costurile de împrumut, datoria publică a sărit la un nivel de la care nu a mai putut fi plătită şi astfel s-a ajuns la tăierea drastică a acesteia.
Cu alte cuvinte, Italia este prea mare să se prăbuşească (too big to fail) şi astfel beneficiază de un cost de împrumut care să îi asigure capacitatea de plată, indiferent dacă perspectivele şi ratingul suveran nu ar justifica acest cost.


Te-ar putea interesa și: