Pământul „a sunat” Luna și a primit răspuns. Semnalul s-a întors după 2,5 secunde

O echipă formată din militari și civili americani a trimis, la 10 ianuarie 1946, un semnal radar către Lună. Experimentul a fost realizat la Camp Evans, o bază a armatei Statelor Unite din New Jersey. Ecoul radio a revenit pe Pământ după aproximativ 2,5 secunde. Proiectul Diana a demonstrat pentru prima dată că un semnal artificial putea fi reflectat de un corp ceresc.

Proiectul Diana a transmis un semnal pe o distanță de 768.000 de kilometri

Proiectul Diana a utilizat un radar modificat pentru a trimite un impuls radio de mare putere către Luna care răsărea deasupra orizontului. După aproximativ 2,5 secunde, echipa de la Camp Evans a observat pe ecranul osciloscopului un ecou radio slab, confirmând că semnalul ajunsese la suprafața Lunii și revenise pe Pământ.

Era pentru prima dată când oamenii reușeau să determine un semnal artificial să „ricoșeze” dintr-un corp ceresc, potrivit Times of India.

Impulsul radio s-a deplasat cu viteza luminii până la Lună, aflată la aproximativ 384.000 de kilometri de Pământ. Distanța totală parcursă dus-întors a fost de aproape 768.000 de kilometri.

Experimentul a primit numele de cod Proiectul Diana, după zeița romană a Lunii, și a fost coordonat de locotenent-colonelul John DeWitt.

Principala dificultate tehnică a fost distanța foarte mare, deoarece numai o fracțiune infimă din energia transmisă putea reveni la receptor. Echipa a modificat radical un radar SCR-271, folosit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și a construit o antenă formată dintr-un ansamblu de 8 pe 8 elemente.

Antena a fost instalată pe un turn cu o înălțime de aproximativ 30 de metri, pentru ca semnalul să poată fi concentrat în direcția Lunii.

Inginerii au proiectat și un receptor ultrasensibil, capabil să separe ecoul radio de zgomotul cosmic de fond și de interferențele atmosferice. Echipa a calculat cu precizie și corecțiile Doppler produse de mișcarea Lunii în raport cu stația radar.

Antena putea fi rotită numai în plan orizontal, astfel că experimentul putea fi efectuat exclusiv la răsăritul sau la apusul Lunii. Cercetătorii aveau la dispoziție o fereastră de aproximativ 40 de minute pe zi.

Apariția semnalului pe ecran la circa două secunde și jumătate după transmitere a confirmat că intervalul măsurat corespundea predicțiilor teoretice.

Semnalul radar a trecut prin ionosferă și a revenit de pe Lună

Importanța Proiectului Diana a fost determinată de demonstrarea capacității undelor radar de a traversa straturile superioare ale atmosferei Pământului. Înaintea experimentului, oamenii de știință nu știau cu certitudine dacă semnalele radio de înaltă frecvență puteau trece prin ionosferă sau erau reflectate înapoi spre sol.

Experimentul a confirmat că semnalele radar puteau străbate ionosfera, ajunge până la Lună și reveni pe Pământ. Rezultatul a demonstrat că undele radio nu se pierdeau în drumul lor către spațiu.

Reușita este considerată momentul apariției astronomiei radar. Noua metodă a permis observarea și măsurarea distanței, mișcării și proprietăților fizice ale obiectelor din Sistemul Solar prin analizarea semnalelor reflectate de acestea.

Experimentele ulterioare de astronomie radar au fost dezvoltate pe baza aceluiași principiu.

Proiectul Diana a arătat și că un radar amplasat la sol putea deveni un instrument activ pentru studierea corpurilor aflate dincolo de atmosfera terestră.

Tehnologia nu mai era limitată la detectarea avioanelor sau a obiectelor apropiate. Radarul putea transmite un semnal până la Lună și putea înregistra ecoul revenit după traversarea distanței dintre cele două corpuri cerești.

Confirmarea acestei posibilități tehnice a deschis drumul către dezvoltarea comunicațiilor prin satelit și către misiunile lunare desfășurate ulterior.

Proiectul Diana a pornit dintr-o temere militară după Al Doilea Război Mondial

Contextul în care a fost realizat Proiectul Diana arată că interesul pentru tehnologiile spațiale apăruse înaintea debutului oficial al Cursei Spațiale dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Deși începutul competiției este plasat de majoritatea istoricilor la mijlocul anilor ’50, ambele tabere făceau primii pași către explorarea spațiului imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Experimentul american a fost inițiat în urma unei temeri de natură militară. Rachetele germane V2 deveniseră în 1944 primele obiecte construite de oameni care au ajuns în spațiu, iar Pentagonul se temea de apariția unei arme capabile să lovească teritoriul Statelor Unite.

Militarii au cerut echipei de la Camp Evans să stabilească dacă un asemenea proiectil putea fi detectat și urmărit cu ajutorul radarului. În lipsa unei rachete asupra căreia să efectueze testele, cercetătorii au ales cel mai mare și mai apropiat corp ceresc: Luna.

Tehnica „Moonbounce”, bazată pe reflectarea semnalului de suprafața Lunii și inaugurată prin Proiectul Diana, este utilizată și în prezent de radioamatori. Metoda poartă numele de comunicație EME, abreviere pentru Earth-Moon-Earth, respectiv Pământ-Lună-Pământ.