Întrebarea săptămânii a fost dacă va reuşi guvernul Boc să-şi strecoare „răul cel mai mic“ printre moţiunea de cenzură şi greva generală, un fel de Scylla şi Caribda ivite din apele agitate ale unei crize care tinde să-şi afirme cauzele indigene în faţa celor de import. De stânca moţiunii de cenzură s-a mai lovit şi sfărâmat un cabinet Boc în urmă cu mai puţin de un an, iar dacă ne aplecăm un pic peste buza prăpastiei în care ne poate trage o grevă generală prelungită putem zări, jos de tot, drept pildă, economia ferfeniţă a Greciei, a cărei traiectorie se vădeşte că suntem capabili să o urmăm cu mare măiestrie. Cum-necum, în aceste zile de coşmar, Guvernul este obligat să mănânce jar, pentru că are de respectat un deadline extrem de strâns: sfârşitul lunii iunie, când FMI, cel de la care a tot luat lecţii de „sumo“ pen­tru lupta cu „omul gras“, va discuta în board scrisoarea de intenţie de a cărei aprobare depinde mai mult decât eliberarea celei de-a cincea tranşe de imprumut. Vorbim, desigur, despre o nouă injecţie de încredere, un capitol la care scârţâim inclusiv în relaţia cu FMI. „România este într-o situaţie mai gravă decât credeam“, este declaraţia şefului acestei instituţii, Do­minique Strauss-Kahn, ce avea să ridice tensiunea la Bucureşti. Traducând ceea ce a mai spus domnia sa zilele trecute, FMI nu vrea să fie responsabilizat pentru extrem de criticatul pachet de măsuri adoptat la Bucureşti, ca şi cum s-ar aştepta la escaladarea situaţiei, care va culmina (devine tot mai limpede) cu majorarea taxelor şi impozitelor.

Nici dinspre BNR nu mai vin semnale de încredere. Proiectele de lege pentru care Cabinetul îşi asumă răspunderea nu reprezintă măsuri anticriză, de restructurare reală – a spus-o pentru Gândul chiar consilierul guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu – ci de corecţie; nu fac decât să dreagă ceea ce s-a stricat în ultimii ani la buget, dar ele nu ne vor scoate din recesiune. Pansează o rană, dar nu vindecă bolnavul. Pentru a-şi atinge obiectivul, planul de măsuri ar trebui să fie centrat pe susţinerea unor investiţii inteligente în economie, care să o ajute să capete din nou culoare în obraji. Investiţiile de un anumit calibru nu trebuie oprite, ci optimizate din punctul de vedere al sumelor alocate, pentru că altfel există riscul de a ucide orice speranţă de redresare pentru ani buni de-acum înainte. Să anunţi că ai decis să lupţi ceva mai hotărât împotriva evaziunii fiscale nu este o măsură anticriză, ci una perenă, de care orice guvern trebuie să ţină seama, indiferent de context. Dar până la evaziune, de ce costul toleranţei faţă de marii restanţieri la buget, având în frunte mereu aceleaşi companii de stat, trebuie să fie transferat pe umerii populaţiei pauperizate? Asta în timp ce procedura executării silite a rău-platnicilor continuă să se aplice selectiv, păstrând zeci, sute de firme clientelare în coconul abonaţilor la clemenţa statului.

De acord că ceea ce se întâmplă acum este rezultatul acumulării unor dezechilibre de-a lungul ul­ti­milor ani, dar problema de fond rămâne aceea că statul a tot cheltuit bani aiu­rea, fără ca administratorii lui să fie capabili să vină cu măsuri certe şi viabi­le de stimulare a economiei, măsuri ca­re, dacă ar fi existat, am fi avut acum cu to­tul alte cifre pe panou. Iar fără e­xem­­ple concrete în propria ogradă, ape­lul la solidaritate adresat naţiunii nu rămâ­ne decât o vorbă în vânt, pentru ca­re,­ iată, plătim deja cu vârf şi îndesat.