Nu, nu spun că trebuie să uităm! Chiar dacă mare lucru nu am învățat din râurile de sânge ce au curs aiurea, trebuie să respectăm memoria unor oameni care s-au sacrificat pentru ceea ce ei credeau că este libertatea și să-i comemorăm pe soldații care au murit în timp ce își făceau datoria. Totul însă cu decență, cu o măsură impusă de trecerea atâtor ani.
Până și copiii știu că nu mai sunt de descoperit noi adevăruri despre Revoluție. În mare, lucrurile par clare:  românii naivi, pierduți în psihoza terorismului, au tras în alți români. Mai putem vorbi despre ultimele zvâcniri de forță ale unor oameni care rămâneau fără butoane, cât și despre ordine controversate, date de ofițeri rău intenționați sau, pur și simplu, tembeli. Liderii comuniști au fost înlocuiți de alți lideri comuniști, care cică au instaurat un regim democratic. Nu a fost cazul, iar Piața Universității și mineriadele au dovedit-o. Aceasta este, în câteva rânduri, trista povestea  despre care s-au scris, degeaba, cărți întregi și care a stat la baza a zeci de anchete fără vreo finalitate.
Aș fi înțeles întreaga nebunie mediatică dacă societatea românească reușea să-i găsească și să-i pedepsească pe cei vinovați. Deși vinovații se știu, nu i-a găsit nimeni, iar pedeapsa a rămas doar în seama timpului. Și, cu siguranță, el nu-i iartă nici pe vinovații cu vină, nici pe vinovații fără vină… Probabil, pe câțiva îi vom găsi în rândul membrilor numeroaselor organizații de revoluționari care tot  manifestează prin Piața Universității.  Sunt în pericol de a-și pierde din drepturi și privilegii, iar gândul îi face din ce în ce mai vocali. A fost o decizie total imorală și o eroare regretabilă ca statul să le dea bani, pământuri și scutirile de impozit celor care au pus mâna pe certificate de revoluționar. Era firesc să susțină familiile care și-au pierdut un tată, un fiu, sau să-i ajute pe cei care au fost răniți, dar atât! În stradă au ieșit milioane de oameni, iar beneficii au doar câțiva…  
Acum, după două decenii, ar fi momentul să trăim în prezent. Îmi doresc din suflet ca în Ajun, dacă citesc un ziar sau mă uit la televizor, să nu-i mai văd, cu o gaură în cap, pe Ceaușescu sau, zâmbind pervers, pe Iliescu. Aș fi în culmea fericirii dacă, în locul lor, l-aș găsi pe Moș Crăciun…
La concurență cu trista amintire a revoluției nostre, un alt spectacol face deliciul presei. Coreea de Nord este în doliu. Preaiubitul conducător  Kim Jong-il, fiul preaiubitului conducător Kim Ir Sen și tatăl viitorului conducător preaiubit Kim Jong-un, a murit. Pe străzile Phenianului, crizele de plâns isteric sunt fabuloase. Ne amuzăm copios de plânsul nord-coreenilor, fără să ne gândim că așa ar fi râs de noi occidentalii dacă preaiubitul conducător Nicolae Ceaușescu s-ar fi prăpădit, de inimă rea, cu vreo doi ani înainte să-l împușcăm.
Când văd imaginile de la nord-coreeni, realizez că noi am fost exact ca ei. Iar dacă mă uit la revoluționarii din Piața Universității, îmi dau seama că prea departe nu am ajuns…

Te-ar putea interesa și: