Se întâmpla în timpul Războiului rece. Dar, la fel de mult ca şi URSS-ul, China lui Mao jura să umilescă tigrul de hârtie american aşa că Marele Timonier, după cum era numit atunci preşedintele chinez, se mulţumea cu un război împotriva insulei naţionaliste rebele Taiwan, marele aliat al Washington-ului din regiune; sprijin acordat tuturor mişcărilor revoluţionare posibile; acte de pirataj şi de subversiune, peste tot în Asia; propagandă antiamericană dezordonată în China.
Richard Nixon avea multe merite. Şi-a construit toată cariera într-un anticomunism fanatic. Partidul său, acela al republicanilor, era recunoscut ca fiind cel mai intransigent în timpul Războiului rece. Nixon detesta orice semn de slăbiciune pe care-l putea avea în faţa adversarului. Pe scurt, când cel de-al 37-lea preşedinte al Statelor Unite ajunge la Beijing, în februaire 1972, el îşi trădează "anturajul", partidul, familia politică, gândirea strategică dominantă la Washington, Pentagonul şi Departamentul de Stat.
Dar câştigă pe toate liniile. Izolează URSS-ul. Facilitează fără îndoială retragerea americană din Vietnam. Lenta normalizare a relaţiilor dintre China şi Statele Unite deschide o nouă eră politică şi economică la Beijing. Asia în Est s-a transformat, la fel şi lumea.
Patruzeci de ani mai târziu, al 43-lea preşedinte american, Barack Obama, care este un om sincer şi onest, are o mare problemă strategică: Iranul e pe cale să obţină capacitatea de a crea o armă nucleară.
Republica islamică a ayatollah-ului Ali Khamenei huleşte Statele Unite – "Marele Satan" înlocuind "Tigrul de hârtie"; moştenire a istoriei, republica are dorinţa de a-şi domina vecinii, reanimându-şi prozelitismul revoluţionar; pe plan intern ea îşi martirizează propria populaţie; pe plan extern susţine partidele extremiste. Pe scurt, ea destabilizează Orientul Mijlociu şi, în cel puţin două rânduri, conducătorii săi şi-au dorit ca vântul istoriei să şteargă Israelul de pe hartă.
Perspectiva dotării acestui regim cu arma nucleară sporeşte coşmarurile la Casa Albă. Administraţia Obama crede că arabii nu vor lăsa monopolul armei nucleare celor două state ne-arabe ale regiunii, Israelul şi Iranul. Dacă Teheranul accede la arma nucleară, Arabia Saudită îl va urma, probabil şi Egiptul – pe scurt, nimic liniştitor.
În mod ciudat, zecile de focoase nucleare pe care le posedă Pakistanul îngrijorează mai puţin Washington-ul decât bomba iraniană, încă virtuală. Totuşi, Pakistanul este un stat instabil, puterea militară de la Islamabad susţine mişcările Jihad-ului, iar opinia publică locală îşi manifestă în mod voluntar ura faţă de Statele Unite. În schimb, Iranul este un stat foarte vechi, ai cărui locuitori sunt cu siguranţă cei mai pro-americani din regiune.
În afacerea iraniană, Barack Obama e constrâns să asiste la ameninţarea de către israelieni cu bombardarea instalaţiilor nucleare ale Republicii islamice. Dacă aceasta se concretizează, nu este sigur că replica Iranului – care cu siguranţă va fi – nu va conduce la înfruntări prelungite, iar Washington-ul nu vrea să rişte. O astfel de operaţiune ar putea implica Statele Unite în război, în momentul în care se retrag din Irak şi Afganistan. Opinia americană este sătulă de aventuri în ţinuturile Orientului.
Consiliul de Securitate al ONU – din care fac parte Rusia şi China – acuză Iranul de violarea Tratatului de neproliferare la care este semnatar. Prieteni ai Republicii islamice, chinezii şi ruşii sunt la fel de îngrijoraţi. Alături de Statele Unite, Germania, Franţa şi Marea Britanie, ei formează Grupul celor Şase care încearcă de mulţi ani să determine Iranul să cedeze la masa negocierilor. Fără succes: trei noi întâlniri, în mai şi iunie, nu au rezolvat nimic. Cei Şase au fost de acord că Republica islamică nu şi-a modificat punctul de vedere.
Aceasta plăteşte însă scump intransigenţa: Iranul este supus unor dure sancţiuni economice. Însă nu a renunţat la programul nuclear. A achiziţionat mai multe centrifuge şi şi-a multiplicat capacităţile de îmbogăţire a uraniului, ascunzându-şi totuşi laboratoarele în munţi. Israel pretinde că instalaţiile Iranului riscă să ajungă rapid la adăpost de orice bombardare.
Patruzeci şi patru de senatori, democraţi şi republicani, i-au scris lui Obama că politica sa cu Iranul este un eşec: negocierile trenează, centrifugile se rotesc… Cele două părţi aşteaptă fiecare ca cealaltă să cedeze prima. Teheranul crede că Obama nu va face concesii înainte de scrutinul prezidenţial din noiembrie, dar va fi mai flexibil dacă va fi reales. Washington-ul crede că intrarea în vigoare din iulie a embargoului fără precedent pentru petrolul iranian – la instigarea americanilor şi a europenilor- va conduce Iranul la un compromis. Joc de noroc, de ambele părţi.
La Teheran regimul joacă o partidă a credibilităţii. A făcut din proiectul nuclear o cauză naţională. Nu mai dă inapoi decât în schimbul concesiilor substanţiale.
La Washington, preşedintele nu pare deloc flexibil. Politica sa, după cum a spus-o în mod apăsat, nu se axează pe îndiguirea Iranului nuclear; ea are ca obiectiv împiedicarea Iranului de a se dota cu arma nucleară, chiar apelând la forţă, dacă situaţia o cere. Obama se află într-o situaţie extrem de dificilă: el crede că războiul ar fi o catastrofă, dar ar putea fi constrâns să se ajungă acolo.
"Precedentul nixonian" poate oferi o poartă de ieşire, sub forma unui compromis ambiţios. În schimbul încetării programului militar, Iranul ar obţine: normalizarea relaţiilor cu Statele Unite – care nu mai au relaţii diplomatice cu Teheranul din 1979. O ofertă asemănătoare ar încerca, cu siguranţă, o parte a regimului iranian. Pentru Washington, aceasta ar reprezenta un beneficiu. Normalizarea relaţiilor cu Iranul este una din condiţiile de pace în Orientul Mijlociu, pe toate fronturile. Obama ar trebui să ia în calcul o călătorie la Teheran.
SURSA: RADOR