Piatra de hotar a crizei financiare europene a fost Grecia. Problemele elenilor au debutat din 2009, când a ieșit la iveală deficitul public de patru ori mai mare decât cel prognozat, respectiv  21,7% din PIB. Câteva luni mai târziu, Grecia a cerut ajutorul FMI și UE și a primit 110 miliarde euro, cu promisiunea unor măsuri drastice de austeritate.

Bolovanul cu datorii publice a antrenat pe drum și Irlanda, Portugalia și Spania. Și s-a rostogolit până în 2011, an în care a atins și dimesiuni distrugătoare. Deși, între timp, Irlanda căpătase, la rândul ei, un ajutor de 85 miliarde euro de la FMI și UE, tot Grecia a fost cea care a dat startul deprecierilor de rating până la statutul de „junk“, dar și al pierderilor de către sectorul bancar privat.
Mai exact, după ce la începutul anului agenția de evaluare Fitch, ultima dintre agenții, plasa datoria Greciei la rangul de „gunoi“,  s-a ajuns, încet, la concluzia că indiferent de câți bani va primi țara de la FMI și UE, împrumuturile tot nu vor putea fi returnate. Discuțiile s-au prelungit până la jumătatea anului, iar în iulie băncile private au acceptat restructurarea datoriei, însemnând pierderi de circa 28 miliarde euro.
Criza s-a plimbat între UE și SUA
Se impun câteva precizări. Suntem contemporani cu formarea Uniunii Europene și a zonei monetare unice. O pagină importantă de istorie, care se scrie sub ochii noștri. Din nefericire, suntem și martorii punctului de inflexiune al proiectului european, cumpăna dintre continuarea cu succes a Uniunii și dispariția ei. Un lucru important, pe care nu îl înțelege prea multă lume, este următorul: eșecul proiectului european este echivalentul unui recul grav al globalizării și al exacerbării naționalismului. Cu toate avantajele și dezavantajele lui.

Iar o Europă divizată și competiționa­lă are mult de pierdut în fața concurenței cu SUA, China, India, Brazilia, Rusia etc. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, și Nicolas Sarkozy, președintele Franței, aveau păreri diferite despre cum trebuie rezolvată criza, dar până la urmă tot s-au pus de acord, în ideea salvării monedei comune și a Uniunii.
Problemele din UE le-au eclipsat pe cele ale SUA. Americanii au, la rândul lor, probleme grave în zona datoriilor publice, fiind constrânși prin Constituție să nu permită depășirea valorică a PIB. Disensiunile politice interne au împins până la limită adoptarea legii care să permită majorarea datoriei publice și continuarea funcționării administrației publice, iar certurile încă nu s-au încheiat. Și americanii lucrează la un plan de reducere a cheltuielilor bugetare cu cel puțin 1.000 de miliarde de dolari, asupra căruia nu s-au pus încă de acord.

Criza datoriilor suverane, trecută și prin Spania (o economie prea mare pentru fondul de salvare creat de UE), a ajuns până în Italia. Discuțiile s-au concentrat asupra posibilității ca Banca Centrală Europeană să intervină pentru a cumpăra obligațiunile statelor cu probleme sau să garanteze bonitatea acestora. Numai că Germania, cea mai mare economie a UE, s-a opus, iar Franța, prin Nicolas Sarkozy, a fost obligată, în cele din urmă, să accepte poziția nemților.
Salvarea vine doar pe termen scurt
Punctul culminant al anului a fost summitul european de la Bruxelles, din decembrie. Marea Britanie, prin premierul David Cameron, a anunțat că își va exercita dreptul de veto dacă membrii uniunii intenționează să modifice Tratatul UE, drept pentru care restul țărilor a acceptat să introducă prevederile de pseudouniune fiscală (fiind vorba doar de limitarea deficitului structural, a datoriilor publice și de aprobarea de către Comisie a bugetelor naționale).
 
Grecia a fost salvată, cel puțin pentru moment. La fel și Italia și chiar zona euro. BCE a achiziționat bonduri guvernamentale în valoare de câteva sute de miliarde de euro și a acordat băncilor comerciale credite cu dobânzi reduse în sumă de peste 500 miliarde euro. La activitatea BCE se adaugă eforturile financiare ale UE (prin Mecanismul European de Salvare) și, indirect, prin FMI, cu un total de peste 700 miliarde euro. Dar sumele nu sunt suficiente decât pentru o stabilizare pe termen scurt. Numai nevoia de refinanțare de anul viitor a statelor europene depășește 1.100 miliarde de euro.

Un lucru este cert: problemele din sânul Uniunii Europene au scos la iveală lipsurile proiectului. Spectrul destrămării zonei euro și, implicit, a UE obligă toți membrii să ia decizii suplimentare și să accepte modificarea tratatului inițial, astfel încât să se ajungă la o integrare mult mai mare.
Am văzut cum statele din sudul Europei sunt cele mai indisciplinate fiscal. Indisciplină care duce la haos, criză și recesiune. Și la probleme pentru toată lumea, inclusiv pentru economii mult mai ordonate, precum Germania.
 
Convenția tuturor economiștilor și analiștilor față de problema datoriilor suverane este că intrarea în faliment a Greciei și părăsirea unității monetare vor duce inevitabil la dispariția monedei și chiar la destrămarea, in extremis, a Uniunii. Avem însă în față un an întreg. Și ar fi bine să lăsăm deoparte gândirea convențională.

Moneda este o simplă unitate de valoare. Așa cum exemplele din SUA ne arată, o anumită regiune (cum ar fi un stat din UE) poate intra în insolvență fără ca moneda să dispară. Euro, ca unitate de măsură a valorii, nu ar trebui să fie amenințat cu dispariția de insolvența Greciei. Și nici măcar de părăsirea eurozonei de către eleni. Iar dacă privim din acest punct de vedere, principala problemă a monedei euro este chiar decizia de a salva Grecia și celelalte state cu probleme. Bailout-ul aplicat datoriilor suverane duce la devalorizarea monedei și la instabilitate, traduse prin cererea unor randamente tot mai mari de către finanțatori, menite să acopere riscurile asociate.
Datorii suverane sau suveranitate?
Liderii UE s-au învârtit, anul trecut, într-un cerc vicios. Spirala datoriilor publice nu a fost stopată, iar intervențiile BCE au fost un paliativ cu rezultate mai mult negative. Banii pe care BCE i-a dat băncilor comerciale la dobânzi foarte mici (credite „preferențiale“, menite să „liniștească“ piețele) au ajuns tot în bugetele statelor, prin emisiuni de obligațiuni, necesare pentru refinanțarea celor ajunse la scadență.

Ceea ce nu funcționează și va duce, în final, tot la insolvență. UE este în fața a două alegeri: ori o uniune monetară fără uniune fiscală, dar care să permită insolvența unor membri, ori o uniune monetară cu o uniune fiscală și fără falimente naționale. Cea de-a doua variantă presupune însă că Germania va controla aproape integral bugetele Greciei și Italiei (și chiar pe cel al Franței). Cea de-a treia alternativă este spargerea zonei euro, spirală inflaționistă și chiar dispariția UE.
Dacă ne luăm după deciziile din cadrul ultimului summit, varianta aleasă va fi cea de-a doua. Alegere care prespune însă depășirea unor orgolii naționale mari. Ar fi fost, poate, mai simplu să se renunțe la uniunea fiscală (după modelul american) și să fie permisă insolvența statelor, mai ales că Grecia nu este Lehman Brothers. Dar șefii UE încearcă să evite pierderile pe care sistemul financiar le-ar suferi în acest caz.
FMI avea, înainte de ultimele evenimente de anul trecut, estimări de creștere a economiei mondiale de 4% pentru 2012. Prognoza va fi însă revizuită negativ, principala cauză fiind stagnarea (dacă nu recesiunea) zonei euro. Inevitabil vom asista la o depreciere a monedei europene și la menținerea instabilității, traduse prin costuri mari de finanțare pentru toate statele nesusținute de BCE.
Consiliul guvernatorilor BCE văd o evoluție economică a zonei euro într-un interval între -0,4% și 1% în acest an. Cu o inflație anuală între 2,6% și 2,8%. Cu alte cuvinte, perspective negative, cu posibilitatea înrăutățirii pe par­cursul anului, mai ales în condițiile în care sunt așteptate majorări ale impozitelor directe, necesare consolidării fiscale.

Pe fondul preconizatei scăderi a cererii la nivel mondial (în special din partea Chinei), putem spune că ne așteaptă un an mai greu decât 2011. Va fi încă un pas în direcția reașezării valorilor, mai ales a celor „virtuale“, a „banilor care fac bani“. Și indiferent cât de mult vrea cancelarul Germaniei, Angela Merkel, să protejeze sistemul financiar-bancar, la un moment dat va fi nevoie ca și acesta să suporte pierderi și să se restructureze.
„Am început anul 2011 cu speranța revenirii economice. Acum, vedem însă că recu-perarea stagnează și există chiar posibilitatea ruperii zonei euro, cu efecte mai grave decât cele din 2008.”
Olivier Blanchard, economist-șef FMI
„Norii care se adună, în special deasupra Europei, atrag după sine perspective reduse de creștere economică mondială pentru anul 2012.”
Christine Lagarde, director general FMI
1.100 miliarde euro este necesarul de refinanțare din acest an al statelor din zona euro pentru emisiunile de obligațiuni care ajung la scadență