Goana dupa multimilionari

Normalitatea asta a durat pana la inceputul verii, cand A.C.D. au devenit dintr-o data foarte seriosi, preocupati, cu gandurile in alta parte, apoi, pe masura ce ploile inaintau in anotimp, au dat mai rar prin redactie, si cand apareau scapau pronuntate semne de nervozitate: fumau mai mult, aveau vocile rastite, nu mai ascultau de nimeni. La un moment dat si-au luat calculatoarele din redactie si s-au refugiat intr-un birou, un fel de cusca cu geam. Acolo au avut „cartierul general” pana la sfar

Normalitatea asta a durat pana la inceputul verii, cand A.C.D. au devenit dintr-o data foarte seriosi, preocupati, cu gandurile in alta parte, apoi, pe masura ce ploile inaintau in anotimp, au dat mai rar prin redactie, si cand apareau scapau pronuntate semne de nervozitate: fumau mai mult, aveau vocile rastite, nu mai ascultau de nimeni. La un moment dat si-au luat calculatoarele din redactie si s-au refugiat intr-un birou, un fel de cusca cu geam. Acolo au avut „cartierul general” pana la sfarsit, cocosati in jurul unei mese pline de hartii. Nu de putine ori i-am auzit certandu-se, urland la Rudi sau Andreea (sefii nostri!), mancand pizza pe fuga, tasnind la lift pentru ca in strada ii astepta taxiul, carand niste dosare, registre, carti, n-am retinut exact, oricum, niste teancuri de hartoage. Nu numai ca s-au izolat si au devenit nervosi, dar i-am vazut umbland ca niste umbre, cu cearcane la ochi, trasi la fata, palizi, incapabili sa se bucure de…viata. (si ce viata e la Capital!?) si dupa trei-patru luni de „regim”, de alergatura, de framantari, de nopti nedormite si de ore disperate, au scris „100 Cei Mai Bogati Romani”.

Adriana, Carmen si Dragos (A.C.D.) mi-au fost niste colegi normali: ne hlizeam pe holurile redactiei la o tigara (un fel de „poiana a lui Iocan”), ii tapam de tigari cu o nerusinare care ma revolta si pe mine, imprumutam de la ei niste sume modice (50-100 de mii) ca sa ma duc la cofetarie. Normalitatea asta a durat pana la inceputul verii, cand A.C.D. au devenit dintr-o data foarte seriosi, preocupati, cu gandurile in alta parte, apoi, pe masura ce ploile inaintau in anotimp, au dat mai rar prin redactie, si cand apareau scapau pronuntate semne de nervozitate: fumau mai mult, aveau vocile rastite, nu mai ascultau de nimeni. La un moment dat si-au luat calculatoarele din redactie si s-au refugiat intr-un birou, un fel de cusca cu geam. Acolo au avut „cartierul general” pana la sfarsit, cocosati in jurul unei mese pline de hartii. Nu de putine ori i-am auzit certandu-se, urland la Rudi sau Andreea (sefii nostri!), mancand pizza pe fuga, tasnind la lift pentru ca in strada ii astepta taxiul, carand niste dosare, registre, carti, n-am retinut exact, oricum, niste teancuri de hartoage. Nu numai ca s-au izolat si au devenit nervosi, dar i-am vazut umbland ca niste umbre, cu cearcane la ochi, trasi la fata, palizi, incapabili sa se bucure de…viata. (si ce viata e la Capital!?) si dupa trei-patru luni de „regim”, de alergatura, de framantari, de nopti nedormite si de ore disperate, au scris „100 Cei Mai Bogati Romani”.