Explozia de la Beirut dovedește că nu există criză care să nu se poată agrava 

Distrugerea portului și pandemia formează furtuna perfectă deasupra unui Liban aflat în pragul colapsului, se arată într-un editorial realizat pentru O Glovo.

Explozia violentă care a distrus marți portul Beirut din Liban a fost o catastrofă. A ucis cel puțin 135 de oameni, peste 5.000 deoameni au fost răniți, mai mulți dispăruți, iar valul de șoc a distrus sau deteriorat clădirile din zona portului și din centrul orașului. Până ieri, nu exista vreun semn că ar fi fost vorba despre un atentat, precum cele comise în țară în confruntarea aproape constantă între grupurile sectare în lupta pentru putere. Dar sunt mult mai grave urmele ruinelor lăsate de cele 2.750 de tone de nitrat de amoniu care au explodat.

Folosită la îngrășăminte și, de asemenea, la explozibili, substanța a ars la locul depozitării sale și a distrus silozurile unde se depozitează cea mai mare parte a cerealelor pe care Libanul le importă (țara achiziţionează  din străinătate aproape toate alimentele pe care le consumă). Nu va putea fi evitată creșterea prețului la produsele derivate din cereale, într-un moment în care Libanul se confruntă deja cu cea mai mare criză economică și socială din istoria recentă, agravată de izolarea impusă pentru stoparea epidemiei de COVID-19. Pandemia și explozia formează o furtună perfectă în țara cunoscută pe vremuri drept „Elveția Orientului Mijlociu”.

Se cheltuie mai mult decât se colectează

Condus de guverne ineficiente, Libanul cheltuiește mai mult decât colectează, menține un curs de schimb nerealist, supraevaluat, deoarece importă produse esențiale și o rată a dobânzii ridicată pentru a atrage devize. Formula este sinucigașă. Faţă de luna octombrie a anului trecut, lira a pierdut aproximativ 80% din valoarea sa. La sfârșitul lunii martie, pentru prima dată, țara nu şi-a achitat angajamentele față de creditorii externi -a înregistrat o datorie de 1,2 miliarde de dolari la Eurobonds.

În aceste condiții, în care inflația distruge moneda locală, clasa de mijloc libaneză,pe cale de dispariţie, a ieșit în stradă în protestele recente. Emigrația libaneză este din nou în creștere, făcând deja parte din istoria țării. Sărăcia se răspândește.

După 15 ani de război civil (1975-1990), șiiții, sunniţii și creștinii au convenit împărţirea puterii. Acordul intern este fragil și nu împiedică amestecul unor actori externi – Iranul, Israelul, Arabia Saudită, Statele Unite și Franța, vechea metropolă. Cea mai mare dificultate constă în a construi o guvernare pentru țară.

Primul-ministru, Hassan Diab, se bucură de sprijinul Hezbollahului şiit, care reprezintă Iranul în Orientul Mijlociu, acționează ca forță politică în țară și este considerat o grupare teroristă de americani și israelieni. Guvernul are o agendă tot mai greu de respectat: să se înţeleagă cu FMI pentru a primi ajutor; să întreprindă reformele necesare pentru ajustarea ţării și identificarea unei guvernabilităţi care, cel puțin, să împiedice  stocarea de nitrat de amoniu în lipsa unor condiții de securitate.