EXCLUSIV. Cum a lăsat Damian Drăghici țambalul pentru nai. Familia nu știa că are ADHD

Damian Drăghici a fost invitatul lui Liviu Mihaiu în podcastul „Condamnați la cultură”, realizat de jurnalist, joi, pentru evz.ro și difuzat pe canalul de YouTube Hai România. Artistul a povestit că a fost forțat să studieze muzica și și-a amintit cum s-a îndreptat către nai.

Damian Drăghici a rememorat în podcastul „Condamnați la cultură”, realizat pentru evz.ro de Liviu Mihaiu, cum au fost începuturile sale muzicale. Și când a fost momentul să studieze naiul. În copilările, încercase să descifreze tainele mai multor instrumente, iar la un moment dat a lăsat țambalul și a mers către nai, cu scurte treceri prin alte zone.

Cum a lăsat Damian Drăghici țambalul pentru nai. Familia nu știa că are ADHD

„Prima dată am luat țambalul. Am devenit foarte bun, dar m-am plictisit. Ei nu știau că am ADHD. Am trecut la pian, tobe, bas. Și la un moment dat, bunicul meu a zis: Hai să-i punem naiul în mână și-l ducem la fratele meu, Damian Luca. El mi-a arătat trei sau maximum patru lecții, după aia a fugit din țară. N-am mai avut cu cine să studiez o perioadă și am ajuns la Radu Simion, tot un elev de-al lui Fănică Luca”, și-a amintit muzicianul.

A prins repede gustul naiului și a continuat să performeze la acest instrument. În perioada de început încerca să reproducă la acest instrument piese pe care le auzea pe discurile de vinil.

Momentul care l-a ambiționat ca să studieze 10 ore zilnic

„Undeva după alea două lecții, învățam piese după ureche, după vinirul, cum era pe vremea aia, plăci, cum se spunea la noi, de la bunică. Și la un moment dat, bunica mea m-a luat și m-a dus de mână la ansamblul UTC. Și am început și eu să cânt cu băieții. Și am cântat, și nu m-am oprit și am greșit. Și au început toți să râdă de mine. Ăla știu 100%, că a fost momentul cheie. Care m-a determinat să mă duc înapoi acasă și să studiez câte 10 ore pe zi”, a mai spus Damian Drăghici.

Artistul a mai explicat că opțiunile din copilărie erau doar două, după cum îi spuneau bunicii care l-au crescut: ori învață să cânte la un instrument, ori o apucă spre zona de infracțiuni, calea către pușcărie.

Alegerea bună și alegerea care ducea spre pierzanie

„Nu cred că a fost o alegere. Prima dată am cântat la țambal la 3 ani, după care la pian, după care la tobe, după care la contrabas. După care, la 10 ani, Nino, tata Dumnezeu să-l ierte, că am fost crescut de bunici, le spun părinți, a zis: „Fă trebuie să-i punem un instrument în mână, că ăsta ajunge la pușcărie. Astea erau cele două alegeri în vremea aia, ori ajungeai lăutar, ori la pușcărie.

Și prima motivație după asta era așa. Pune mâna și studiază, ca să n-ajungi ca verii tăi la pușcărie. Nu era vorba de studiat că-ți plăcea”, a mai povestit Drăghici.